Irineu Protcenco, iconarul calugăr

Toti cei care au trecut pe la Sihastria Neamtului au in minte celebra icoana „Tanguirea Maicii Domnului”. Putini stiu insa cine este pictorul acestei icoane.

Dintre cele 50 de icoane pe care Irineu Protcenco le-a zugrăvit pe lemn sau pe pânză este greu să detaşezi pe cele mai reuşite, toate dovedind – o dată în plus – surprinzătoarea pricepere a autorului în dozarea şi îmbinarea culorilor, în reliefarea detaliilor şi, mai ales, în caracterizarea psihologică a fiecărui personaj. Icoane ca Ecce homo – prelucrată după Tizian, Ispitirea lui Iisus sau Sfântul Gheorghe sunt pe deplin edificatoare în ceea ce priveşte arta portretistică a autorului şi capacitatea sa de a insufla viaţă şi sentimente creaţiilor sale. Dar lucrarea în care-şi dau întâlnire toate virtuţile creatoare ale acestui mare artist rămâne – fără îndoială – Tânguirea Maicii Domnului, un admirabil portret în care culoarea vibrează sub tensiunea unor puternice sentimente de durere, încredere şi speranţă, bine gradate şi mai ales bine conjugate în expresivitatea chipului de Madonă.

„Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange”

Cautand un pictor bun, Arhimandritul Cleopa l-a gasit la Afumati, langa Bucuresti, pe pribeagul Ioan Protcenco. Iata ce marturiseste parintele Cleopa: „L-am adus din Bucuresti pe Protcenco. Era la Afumati. El a fugit din Basarabia, de rusi. Saracul! Era acolo cu sotia lui de a doua. O fost pictor mare in Basarabia. Sotia lui era din Rusia. Si el era tot de dincolo de Nistru. I-am adus aici. Au murit amandoi, saracii! A pictat paraclisul, icoanele. Am izbutit sa obtin aprobare pentru venirea lor aici. Am intervenit la Minister. Aveam un foarte bun prieten acolo, pe Teofil Pandele, care era director. I-am scos autorizatie si apoi a pictat, saracul! Aici, le-am dat chilii. Pictor de mare valoare – Ioan Protcenco.

Sotia lui, a doua, Pelaghia, s-a facut calugarita, saraca! A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange. Ea se ducea la icoana aceea, o icoana mare in biserica, si plangea si plangea dupa dansul…”. (Arhim. Cleopa Ilie, marturisire facuta in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

Cine a fost Ioan Irineu Protcenco

Putine informatii au ajuns pana la noi. Parintii din Sihastria, care l-au cunoscut, s-au dus, aproape toti, catre Domnul. Parintele Paisie Olaru, cunoscutul si iubitul duhovnic, a scris o pagina despre el si l-a pomenit in rugaciunile sale pana-n ultima zi a vietii. Ioan Irineu Protcenco a vorbit foarte putin. Doar cateva cuvinte pe zi. Traia intr-o lume a lui, in care, mai ales in ultimii ani ai vietii, isi facusera loc numai Dumnezeu si Sfintii Lui.

Ioan Protcenco s-a nascut in ziua de 8 mai 1888, la Nova – Pavlenko – Harkov din Ucraina, intr-o familie de nobili (parintii se numeau Samson si Evdochia), primind la Botez numele Ivan (Ioan). De mic copil a fost atras de pictura (avea mare talent pentru portrete). Dorea sa picteze si icoane, dar nu reusea intru totul chipurile lor. Intalnirea cu o calugarita sporita duhovniceste avea sa-i dezlege neimplinirea: „Daca vrei sa pictezi icoane frumoase, sa te spovedesti mai des, sa postesti, sa te rogi mai mult si vei picta icoane a caror frumusete nu este din lumea aceasta”. Acest indemn l-a urmat in toata viata sa. Asa vom intelege de ce nu manca niciodata pana la orele 15-16 ale zilei. Picta cu rugaciune si cu post negru. In acest rastimp nu vorbea cu nimeni si nu accepta sa se vorbeasca nici sub schele, in biserica.

Parintele Paisie isi aminteste ca a urcat odata pe schele, langa el, sa-l vada pictand. Protcenco i-a spus: „Daca ai venit, eu nu mai pot picta!” Si era gata sa coboare. Alta data, parintele n-a mai indraznit sa-i „tulbure” lucrarea (Ieroschimonah Paisie Olaru, Da-le, Doamne, un coltisor de Rai, Chipuri de monahi pe care i-am cunoscut, Editura Trinitas, 2005).

Transfug, fara acte, se ascundea si picta icoane

A urmat o inalta Scoala de arte din Kiev si se spune ca era in vremea aceea unul din marii pictori ai Ucrainei. S-a casatorit, a avut trei copii si a facut parte din armata tarista (alba), in timpul Primului Razboi Mondial. A avut multe incercari. Viata i-a fost grea. Si-a pierdut in razboi un ochi si, ca atare, a pictat toata viata doar cu un singur ochi. Copiii i-au murit de tifos, iar sotia l-a parasit. Fiind de origine nobila, a trebuit sa fuga de comunisti. S-a refugiat la Chisinau, in Moldova. Fara avere si fara familie, se intretinea pictand icoane si realizand, dupa marturisirea arhim. Bartolomeu Florea, superbe portrete ale oamenilor importanti ai vremii. S-a recasatorit cu o ucraineanca, Scobiciov Pelaghia (nascuta la 1 octombrie 1891, din parintii Petru si Evdochia). Cand rusii au invadat Basarabia, in 1940, a fugit peste Prut, in Romania. Transfug, fara acte, se ascundea si picta icoane. A fost ajutat de un calugar de la Schitul Darvari din Bucuresti, Nicanor Bica, caruia ii picta icoane, locuind in capitala si apoi in casa unui crestin din localitatea Afumati. Una din icoane a ajuns in mana egumenului Cleopa de la Sihastria Neamtului. Incantat peste masura, cuviosia sa si-a luat bastonul si cojocul si a facut cale lunga sa-l gaseasca. Tot cu ajutorul monahului de la Darvari, l-a gasit, in toiul unei nopti, intr-o casa darapanata din apropierea Bucurestilor. I-a facut acte, i-a spus planurile ce le avea si l-a luat la Sihastria, impreuna cu sotia lui (actele au fost facute cu ajutorul arhimandritului Teofil Pandele, prietenul parintelui Cleopa, care lucra atunci in Ministerul Cultelor).

(Icoanele catapetesmei si icoana Maicii Domnului ale Paraclisului Sfintii Ioachim si Ana, Sihastria Neamtului sunt opere ale iconarului Irineu Protcenco)

Au adus cu ei icoanele Catapetesmei, care erau deja pictate (se pare, cu destinatia Muntele Athos), si celebra icoana Axionita, care se afla acum in Paraclis. Ajuns la Sihastria, zugravul Protcenco a avut cea mai tihnita perioada din zbuciumata-i viata. A trait aici „sub iluminarea sfinteniei si sublimului creatiei. Ceasurile lui de zugraviceala erau ale contopirii cu sacralitatea istoriilor de demult, recreate prin patosul trairii depline”.

„In timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga”

Arhimandritul Ioanichie Balan, ucenic – in anii aceia – la Sihastria, isi aminteste: „Eu ii cumparam vopsele si ii preparam uleiul. Ii dadeam la mana materialele. Aveam 20 de ani si il ajutam, el fiind pe schela. Interesant, in timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el statea pe schela. Nu manca nimic de dimineata pana pe la trei dupa-amiaza: Parinte, daca mananc, eu nu mai pot sa pictez in ziua aceea. Deci, eu trebuie sa postesc ca sa pot lucra… Numai cu post a pictat. Ea se ruga la chilie si el era pe schela. Daca intra cineva in biserica, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu stia cine este. Am inteles, pe urma, ca avea rugaciunea inimii. Rugaciunea de taina, ce lucreaza in interior, in inima, mistic, ca sa zic, si in aceasta atmosfera de ruga si de insingurare, dar, in acelasi timp, de unire cu Hristos, el picta”. (Arhim. Ioanichie Balan, Marturisire in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

O icoana „de proba”

La putin timp dupa ce a ajuns la Sihastria, i s-a cerut sa picteze o icoana, „de proba”. S-a rugat mult la Maica Domnului si a pictat o icoana straina parca de penelul unui muritor: Tanguirea Maicii Domnului. Parintele Paisie, dar si altii, aminteau ca Maica Domnului i s-a aratat si i-a multumit pentru felul in care a pictat-o. Bolnav de plamani, avand un singur ochi, cu sufletul ravasit de furtunile abatute asupra sa, pictorul Protcenco si-a gasit drept prieteni pe sfinti. El traia numai pentru ei, le citea viata de mai multe ori, se ruga si abia dupa aceea trecea la lucru. Era foarte linistit si tacut. Nu vorbea cu nimeni. In cimitirul manastirii avea banca lui, „banca pictorului”, cum o numeau calugarii. Toti ii respectau dorinta de a petrece in liniste. Se spune ca se ridica si pleca ori de cate ori cineva se apropia de el.

El a fost un neintrecut iconar. Icoanele lui se mai intalnesc la Catedrala Patriarhala, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Schitul Darvari, Schitul Icoana Noua, Manastirea Crasna, bisericile din Grinties, Pipirig, Radaseni si, desigur, la Sihastria. Dintre icoanele pictate pentru catedrale, biserici si paraclise, ca si pentru casele particulare, unele erau impodobite cu foita de aur, cu gravuri si chenare in email, tehnica denumita „cicanca”. A pictat portrete si cateva biserici (Paraclisul „Sf. Ioachim si Ana” de la Sihastria, Biserica Manastirii Soroceni, ca lucrare de licenta, evidentiata cu mentiunea „magna cum laude”, Biserica Ciuflea din Chisinau, Catedrala din Chilia Noua, Paraclisul Seminarului din Ismail, un paraclis la Manastirea Chitcani s.a.).

Culori din petale de flori, plante si rugina

N-a avut nici un ucenic. A luat cu el, dincolo de lumea aceasta, taina culorilor. Prepara culorile din petale de flori si din unele plante sau chiar din rugina. Frecata pe piatra si pusa in ulei de in, culoarea era folosita mai ales pentru umbre.

Sederea lui la Sihastria a fost de sase ani (1947 – 1953). A fost un mare dar pentru el, dar si pentru Manastirea Sihastria.

In luna august 1953, boala i s-a agravat (o boala severa de plamani si inima). Fiind in varsta de 65 de ani, a cerut sa fie calugarit. Calugaria lui si tunderea „in schima cea mare” s-a facut chiar langa icoana unde Prea Curata i se aratase si-l inspirase in dumnezeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugravit chipul Ocrotit de ingeri si de rugaciunile Celei pline de Dar, a trecut pragul acestei lumi a treia zi dupa calugarie, inca purtand ingereasca ocrotire a mantiei. Era 23 august 1953. Calugarii manastirii i-au cantat prohodul si l-au asezat, pana in ziua invierii, in poiana linistii, alaturi de sfintii monahi nevoitori.

Sfarsitul unei povesti adevarate

Din acelasi film de televiziune, inchinat pictorului, mai aflam: „Dupa cateva zile de la moartea lui, vine o femeie straina. N-o stia nimeni. Si intreaba: aici e Manastirea Sihastria? Da, i se raspunde. Zice, mai departe: Aici a trait un pictor Protcenco? Da, i se spune. Asa-i c-a murit. Unde-i ingropat? In cimitir. Unde-i cimitirul? Uite, pe dealul acela. Nimeni nu i-a dat importanta. O femeie batrana si straina. S-a dus la cimitir si a inceput sa planga. Era femeia lui dintai. Plangea ca un copil: „Eu te-am inselat, eu te-am lasat, eu sunt o criminala.” Vorbea singura cu acea cruce de la capataiul lui. A plecat apoi in drumul ei. Se pare ca a murit la Vatra Dornei, inainte de 1990. Batrana Pelaghia a murit la Sihastria”, aflam de la arhim. Ioanichie Balan.

A doua sotie a pictorului, cea care-i fusese credincioasa toata viata si il urmase in multele incercari ale vietii, a ramas ca sora la Manastirea Sihastria (aceasta fusese si una dintre conditiile puse de pictor, cand acceptase sa-l insoteasca la Sihastria). Ea si-a continuat, printre lacrimile pribegiei, viata. Marturisea uneori: „Nu stiti ce inseamna sa traiesti printre straini, in tara straina”. A avut si ea multe umilinte, cei mai multi n-au inteles-o, unii radeau de ea, altii o ocarau. In primavara anului 1980, simtindu-se din ce in ce mai rau, a cerut si ea sa fie calugarita. A primit ingerescul chip cu numele de Pelaghia. La trei zile dupa calugarie, a trimis dupa parintele Cleopa, rugandu-l sa vina, ca nu mai are mult de trait. Dupa ce a vazut-o si i-a ascultat ultima marturisire, parintele Cleopa a venit in biserica, la Sfanta Liturghie. La sfarsitul Vohodului mare, din pragul bisericii, Cuviosia Sa a strigat: „Pomeniti-o si pe maica Pelaghia, ca s-a dus la Rai”.

Era luni, in ziua Sfintei Treimi, la trei zile dupa calugaria ei. Istoria se repetase identic. Pelaghia a fost primita si ea in cimitirul manastirii. A fost aceasta o poveste de roman, cu personaje adevarate care au luptat mereu impotriva valurilor si a furtunilor vietii.

de arhim. Timotei AIOANEI

Nota:  Pentru a vizualiza fotografiile in marime mai mare va recomandam sa folositi browserul Mozilla Firefox, sa dati click dreapta pe fotografii si apoi “View Image”.

Născut în apropierea oraşului Harkov din Ucraina, în anul 1888, a primit la botez numele de Ivan. De mic a fost atras de pictură, pentru care a urmat Şcoala de Arte din Kiev, devenind apoi unul dintre cei mai apreciaţi pictori bisericeşti din Ucraina. În vremea Primului Război Mondial a luptat în armata ţaristă, unde şi-a pierdut un ochi. După declanşarea revoluţiei bolşevice, pentru că era de origine nobiliară, s-a refugiat la Chişinău singur, deoarece cei trei copii ai săi muriseră de tifos, iar soţia îl părăsise. Rămas fără nici un sprijin material, a pictat portretele mai multor personalităţi ale vremii, devenind cunoscut pentru lucrările sale. În iunie 1940 s-a refugiat din nou, peste Prut, fiind ajutat la Bucureşti de egumenul Schitului Darvari. Părintele Cleopa a fost cel care, cu sprijinul unor oficiali din Ministerul Cultelor, i-a procurat actele necesare şi l-a adus la Sihăstria pentru a picta biserica refăcută a mănăstirii. Aşa au fost aduse la Sihăstria o serie de picturi care au împodobit catapeteasma bisericii, Protcenco pictând singur timp de şase ani (1947-1953). La rugămintea părintelui Cleopa şi după ce s-a rugat mult la Maica Domnului, Protcenco a pictat cele două icoane cunoscute şi aflate în paraclisul Sihăstriei: „Tânguirea Maicii Domnului“ şi „Ecce homo“. După cum mărturisea părintele Paisie Olaru, Maica Domnului i s-a arătat în vis şi i-a mulţumit pentru felul în care a pictat-o. Bolnav sever de plămâni şi de inimă, şi simţindu-şi aproape sfârşitul, Ivan Protcenco a cerut în luna august a anului 1953 să fie călugărit şi tuns „în schima cea mare“ cu numele de Irineu, eveniment ce a avut loc chiar lângă icoana Preacuratei pictate de el. A trecut la cele veşnice a treia zi după călugărie, la data de 23 august 1953. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, în spatele mormântului stareţului Ioanichie Moroi. (Adrian Nicolae Petcu, ziarullumina.ro)