Troparul Sfintilor Atanasie si Chiril
Pe ierarhii Domnului, pe tâlcuitorii dogmelor; pe păstorii alexandrinilor propovăduitori ai adevărului, perechea cea iubită de Dumnezeu; pe străluciţii luminători, risipitori ai întunericului celor nelegiuiţi: pe Sfântul Atanasie cel Mare, secerătorul ereticilor, împreună cu Sfântul Ierarh Chiril, cel ce a cinstit precum se cuvine pe Născătoarea de Dumnezeu, veniţi toţi iubitorii de prăznuire şi adunându-ne cu veselie şi cu cântări să-i cinstim; că ei se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.


Glasul 3 Pe ierarhii Domnului, pe tâlcuitorii dogmelor; pe păstorii alexandrinilor propovăduitori ai adevărului, perechea cea iubită de Dumnezeu; pe străluciţii luminători, risipitori ai întunericului celor nelegiuiţi: pe Sfântul Atanasie cel Mare, secerătorul ereticilor, împreună cu Sfântul Ierarh Chiril, cel ce a cinstit precum se cuvine pe Născătoarea de Dumnezeu, veniţi toţi iubitorii de prăznuire şi adunându-ne cu veselie şi cu cântări să-i cinstim; că ei se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

DoarOrtodox

ACATISTUL SFINȚILOR IERARHI ATANASIE CEL MARE ȘI CHIRIL ARHIEPISCOPII ALEXANDRIEI (18 ianuarie)

Condacul 1

 

Pe voi, Părinții noştri aleşi de Hristos, Păstorul cel mare, ca întâistătători ai vestitei cetăți a Alexandriei, vă lăudăm în cântări duhovniceşti și vă rugăm să mijlociți către Domnul pentru Biserica dreptmăritoare, pentru cetatea voastră şi pentru toți cei ce vă cheamă în ajutor, cu dragoste grăind: Bucurați-vă, Sfinților Ierarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Icosul 1

Ingeri pământeşti şi oameni cereşti v-ați arătat, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, fiind luminați cu adevarata cunoaştere de Dumnezeu şi, ca mari ierarhi şi învățători pe scaunul arhiepiscopal din Alexandria, ați nimicit învațătura ereticilor, iar pe cei dreptslăvitori I-ați adăpat din izvoarele credinței adevărate. De aceea şi noi, întăriți în Ortodoxie, grăim către voi acestea:

Bucurați-vă, cei ce ați lepădat înşelăciunea acestei lumi;

Bucurați-vă, cei ce v-ați păzit neclintiți în viață curată şi fără de prihană;

Bucurați-vă, cei ce ați iubit din toată inima numai pe Hristos;

Bucurați-vă, cei ce ați supus voia voastră voii lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, cei prin care se arată strălucirea adevăratei credințe;

Bucurați-vă, cei ce cu bărbăție ați luat jugul lui Hristos;

Bucurați-vă, propovăduitori ai dumnezeieştii înțelepciuni;

Bucurați-vă, vase alese ale Sfântului Duh;

Bucurați-vă, lucrători credincioşi în via Domnului;

Bucurați-vă, podoabe ale Bisericii Ortodoxe;

Bucurați-vă, arhipăstori ai Sfintei Biserici a Alexandriei;

Bucurați-vă, moştenitori ai veşnicei bucurii;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

 

Condacul 2

 

Văzând Domnul, Ştiutorul inimilor, voința ta statornică, întelepciunea, viața sfântă dreapta credință de care ai dat dovadă, te-a pus pe tine, Părinte Atanasie, în sfeşnicul Bisericii Alexandriei, ca să răspândeşti lumina Sfintei Evanghelii întoate părțile Răsăritului, pentru care aducem lui Dumnezeu cântare de mulțumire: Aliluia!

 

Icosul 2

Plecându-vă voii lui Dumnezeu, cu minte luminată şi inimă curată, ați luat jugul cel bun al lui Hristos şi ați mers pe urmele Apostolilor în toate ostenelile lor, Sfinților Atanasie şi Chiril, Părinții noştri, din belşug semănând cuvântul lui Dumnezeu, luminând turma voastră cu harul şi întărind pe mulți în credința ortodoxă. De aceea şi noi, povățuiți cu învățăturile voastre, strigăm aşa:

Bucurați-vă, cei binecuvântați de Dumnezeu din copilărie;

Bucurați-vă, cei ce ați urmat din tot sufletul viața călugărească;

Bucurați-vă, cei ce v-ați nevoit în adevărata simplitate şi isihie;

Bucurați-vă, cei ce încă din tinerețe v-ați închinat viața lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, cei ce ați slujit Domnului cu credință;

Bucurați-vă, primitori vrednici ai harului preoției;

Bucurați-vă, cei ce jertfa fără de sânge pentru toți oamenii ați adus-o;

Bucurați-vă, preaînțelepti păstori şi învățători ai Bisericii;

Bucurați-vă, vrednici urmātori ai Apostolilor;

Bucurați-vă, cei ce vă adăpați din izvoarele duhovniceşti ale Scripturilor;

Bucurați-vă, cei ce fără frică ați vestit adevarata credință;

Bucurați-vă, scutul şi apărarea Bisericii Egiptului;

Bucurați-vă, Sfinților Ierarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 3

 

Cu puterea minții tale celei luminate de harul dumnezeiesc, ai propovăduit Treimea de o Ființă: pe Tatăl fără de început, pe Fiul Cel ce S-a întrupat şi pe Duhul atotsfințitorul, fericite Chiril, arătându-te luptător şi apărător al Născătoarei de Dumnezeu împotriva învățăturilor eretice. lar noi, ca pe un dumnezeiesc scriitor al tainei Dumnezeirii în Treime, te mărim şi, luminându-ne cu învățătura ta, cântăm lui Hristos Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit: Aliluia!

 

Icosul 3

 

Având mare râvnă pentru dreapta credință, Părinților preafericiți Atanasie şi Chiril, cu arma Crucii V-ați întrarmat şi sabia cuvântului lui Dumnezeuati luat. Ca nişte ostaşi ai Tatălui ceresc, ați ruşinat pe diavol, vrăjmaşul mântuirii, tăind neghinele învățăturilor eretice, mântuind sufletele celor rătăciți, iar pe cei credincioşi în evlavie şi dreaptă credință întărindu-i. De aceea și noi, cei luminați prin rugăciunea voastră, cu dragoste cântăm aşa:

Bucurați-vă, cei ce ați urmat marilor pustnici în nevoință şi înfrânare;

Bucurați-vă, cei ce, prin pilda vietii voastre, pe mulți i-ați întors la Dumnezeu;

Bucurați-vă, binevestitori ai adevărului Evangheliei;

Bucurati-vă, îndrumători ai noştri în mărturisirea credinței ortodoxe;

Bucurati-vă, cinstitori ai Preasfintei Treimi începătoare de viață;

Bucurați-vă, cei aprinşi cu focul iubirii de Dumnezeu, asemenea Serafimilor;

Bucurați-vă, cei ce ați dezrădăcinat slujirea eretică;

Bucurați-vă, cei ce preamariți pe adevăratul Dumnezeu;

Bucurați-vă, cei ce i-ați adus la credință pe cei necredincioşi şi fără de Dumnezeu;

Bucurați-vă, buni păzitori ai turmei voastre cuvântătoare;

Bucurați-vă, cei prin care se preamăreşte sfânta credință;

Bucurați-vă, că şi noi, păcătoșii, numele voastre le chemăm cu credință;

Bucurați-vă, Sfinților Ierarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 4

 

Iscând furtuna răutății şi a duşmăniei, diavolul căuta ca, prin rău-credincioşii arieni, să nimicească Biserica lui Hristos cu smintelile lui. Tu însă, Părinte Atanasie, ai vestit cu glas mare Cuvântul mântuirii în Niceea, la întâiul Sinod Ecumenic, ai ruşinat cu totul învățătura lui Arieşi ai propovăduit pe PreasfântaTreime de o ființă, învățându-i pe toți să cânte lui Dumnezeu cu  dragoste: Aliluia!

 

Icosul 4

Ați auzit glasul lui Hristos, Sfinților Ierarhi Atanasie şi Chiril, care v-a chemat să stați neclintiți pentru credință, până la moarte şi, urmându-l în vremea vieții voastre pământeşti, nu ați avut odihnă din pricina necurmatelor osteneli pentru mântuirea turmei de lupii cei răpitori, dar acum ați dobândit odihnă veşnică în lăcaşurile cereşti, pentru care slăvim ostenelile voastre, cântând aşa:

 

Bucurați-vă, apărători înflăcărați ai adevărului lui Hristos;

Bucurați-vă, tâlcuitori iscusiți ai descoperirilor dumnezeieşti;

Bucurați-vă, cei ce ați vădit învătătura eretică a lui Arie;

Bucurați-vă, apologeți nebiruiți ai Bisericii dreptmăritoare;

Bucurați-vă, cei ce, prin înțeleaptă vorbire, ați închis gurile celor rătăciți;

Bucurați-vă, ostaşi veghetori, străjeri ai credinței;

Bucurați-vă, păstori în neîncetată stare de jertfă;

Bucurați-vă, cei ce ați fost mereu gata să vă puneți sufletul pentru fiii duhovniceşti;

Bucurați-vă, vistierii bogate de adâncă teologie;

Bucurați-vă, cei ce ați sădit în lume dreapta credință şi evlavia;

Bucurați-vă, mărturisitori ai Preasfintei Treimi;

Bucurați-vă, călăuzitori nerătăciți la limanul mântuirii;

Bucurați-vă, Sfintilor lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 5

 

În Alexandria te-ai arătat, Sfinte Chiril, ca o stea călăuzitoare, luminată de Soarele Dreptătii, Hristos Dumnezeu, strălucind peste părțile Răsăritului şi, precum steaua de la Betleem a povățuit altădată pe magii din Persia, la fel şi tu, Sfinte, calea credinței drepte ai arătat; pentru aceea, cântăm cu multțumire Domnului: Aliluia!

 

Icosul 5

 

Văzând fiii Bisericii din Alexandria că ați binevestit Evanghelia și că ați apărat fără teamă credința cea adevărată în Dumnezeu, au urmat pilda viețuirii voastre. lar voi, ca buni păstori, cu dragoste i-ați povățuit pe cei ce doreau mântuirea, mulțumind Domnului pentru milostivirea Lui cea negrăită către cei ce-L caută cu toată inima. Pentru aceasta, în cântări de bucurie vă preamărim pe voi, Sfinților Părinți, şi grăim:

Bucurați-vă, rugători călăuziți de Duhul Sfânt;

Bucurați-vă, luminători ai sufletelor noastre;

Bucurați-vă, cei ce v-ați pus întreaga viață în slujba credinței;

Bucurați-vă, cei ce ne-ați lăsat vrednică pildă cum să-L slăvim pe Hristos;

Bucurați-vă, ierarhi plini de har, prin care ereziile s-au risipit;

Bucurați-vă, înțelepți scriitori, apărători ai dogmelor ortodoxe;

Bucurați-vă, cei ce pe diavolul şi pe slugile lui i-ați alungat;

Bucurați-vă, apărători preaslăviți ai dreptei credințe;

Bucurați-vă, cei ce ați dobândit râvna pentru credința a lui Ilie Tesviteanul;

Bucurați-vă, cei ce, precum Prorocul Daniil, pe Domnul L-ați slăvit;

Bucurați-vă, lucrători harnici pe ogorul Domnului;

Bucurați-vă, cei ce nici după moarte nu v-ați depărtat de turma voastră;

Bucurați-vă, Sfinților Ierarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 6

Propovăduitor al adevăratei învațături despre Preasfânta Treime te-ai arătat lumii, Ierarhe Atanasie. Cu puterea cuvintelor tale pline de har şi a scrierilor insuflate de Dumnezeu, ai ruşinat înşelarea lui Arie şi ai răbdat multe suferințe de la duşmanii Ortodoxiei: cinci izgoniri nedrepte de pe tronul Alexandriei, întemnițare şi multe prigoniri. Pentru aceasta, privindu-te toți ca pe păstorul cel bun care-şi pune sufletul pentru oile sale, Îi aducem lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icosul 6

Ca niște luminători ați strălucit pe cerul Bisericii, Sfinților lerarhi, prin nevoința vieții voastre arătând tuturor credincioşilor calea către Hristos, Lumina cea neapusă. De aceea, vă rugăm să ne ajutați ca, prin harul Lui, să lepădăm întunericul necredinței şi al neînfrânării care stăpâneşte în lume, încât, împreună cu toți cei ce iubesc şi cinstesc pe Dunmnezeu în duh şi adevăr, să cântăm aşa:

Bucurați-vă, cei ce ați luminat lumea prin puterea cuvintelor voastre;

Bucurați-vă, purtători ai luminii lui Hristos prin întunericul acestui veac;

Bucurați-vă, stele mult strălucitoare, care ne călăuziți în noaptea ispitelor;

Bucurati-vă, candele aprinse în Biserica lui Hristos;

Bucurati-vă, râvnitori fierbinți pentru apărarea dreptei credințe;

Bucurați-vă, dascăli de cuget şi de simțire ortodoxă;

Bucurați-vă, cei ce ați răbdat de la eretici amenințări şi prigoniri;

Bucurați-vă, cei ce, fiind defăimați, Dumnezeu pentru toate;

Bucurați-vă, luptători neînfricati prin cuvânt şi scrieri;

Bucurati-vă, cetăți de scăpareale celor prigoniți pentru adevăr;

Bucurați-vă, părinți duhovniceşti trăitori ai îndumnezeirii;

Bucurați-vă, călăuzitori ai noştri către patria cerească;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 7

 

Vrând ereticii să te izgonească de pe tronul Bisericii Alexandriei, Sfinte Chiril, te-au clevetit înaintea împăratului Teodosie, însă Dumnezeu, ştiind viața ta cea îmbunătățită, a ruşinat pe clevetitori şi a risipit toată adunarea lor, iar pe tine te-a aşezat în fruntea Sinodului Ecumenic din Efes. lar tu, Părinte, în Sobor ruşinând erezia lui Nestorie, ai preamărit pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, iar pe Hristos, Dumnezeu Omul, L-ai slăvit, cântându-i: Aliluia!

 

Icosul 7

Prin ostenelile voastre în via lui Hristos cea nou răsădită, v-ați arătat vrednici lucrători si păzitori, Stinților Părinți, pentru care, ca nişte slugi credincioase ați intrat în bucuria Domnului, iar acum, în ceruri, mijlociți înaintea lui Dumnezeu pentru apărarea şi răspândirea dreptei credințe, dar şi pentru mântuirea noastră, a păcătoşilor, a celor ce cantăm aşa:

Bucurați-vă, cei ce ați risipit eresurile lui Arie şi Nestorie;

Bucurați-vă, apărători ai noştri de învățăturile rău-credincioşilor;

Bucurați-vă, învătători ai celor rătăciți de la calea cea dreaptă;

Bucurați-vă, cei ce, cu lumina harului, luminați pe cei întunecați la minte;

Bucurați-vă, cei ce, cu apele iubirii, ne adăpați brazdele inimilor, spre rodire

Bucurați-vă, străjeri neobosiți întru apărarea turmei duhovniceşti;

Bucurați-vă, ostaşi ai lui Hristos, încă din viată încununați cu slava Lui;

Bucurati-vă, alungători ai lupilor îmbrăcați în piei de oi;

Bucurați-vă, izvoare prin care Dumnezeu revarsă vindecări sufleteşti;

Bucurați-vă, povătuitori ai credincioşilor în urcuşul mântuirii;

Bucurați-vă, ierarhi sfintiti care aduceți Bisericii întărire și pace;

Bucurați-vă, cei ce preschimbati întristările noastre în bucurie;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclinți ai Ortodoxiei!

 

 

Condacul 8

 

O nouă furtună s-a abătut asupra Bisericii lui Dumnezeu, când împăratul Iulian S-a întors la cinstirea zeilor mincinoşi. Atunci, duşmanii s-au ridicat asupra ta, lerarhe Atanasie, şi l-au sfătuit pe împărat să te piardă. Dar tu, Sfinte, ai prorocit că această tulburare se va stinge grabnic şi te-ai rugat Domnului să zădărnicească relele planuri urzite împotriva creştinilor, ca toti credincioşii, cu multumire, să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

 

Icosul 8

 

Toți dreptslăvitorii creştini marturisesc ajutorul vostru plin de har, Sfinților Ierarhi Atanasie și Chiril, văzându-vă că ne apărați de dezbinare, ne feriți de năvălirea vrăjmaşilor şi ne izbăviți de tot felul de necazuri. De aceea şi noi, credincioşii fii ai Bisericii lui Hristos, vă aducem laudele acestea:

 

Bucurați-vă, trăitori ai învățăturilor Evangheliei;

Bucurați-vă, cei mult iubiți de credincioşii evlavioşi;

Bucurați-vă, mijlocitori pentru toti cei ce vă cinstesc;

Bucurați-vă, cei ce ați tinut aprinsă lumina lui Hristos şi învreme de furtună;

Bucurați-vă, cei ce multora ați deschis uşa Împărăției cerurilor;

Bucurați-vă, rugători pentru mantuirea neamului creştinesc;

Bucurați-vă, pilde de curăție și neprihănire întru Domnul;

Bucurati-vă, nume la auzul cărora dreptceredincioşii se veselesc;

Bucurați-vă, adevărați păzitori ai dragostei lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, învățători întelepți ai creştinilor din toate timpurile;

Bucurați-vă, cei ce ați fost încununați cu diadema răbdării;

Bucurați-vă, cei ce străluciți cu lumina cea veşnică în ceruri;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 9

 

Toată firea îngerească este uimită de puterea credinței tale, Sfinte lerarhe Chirl, că Domnul te-a arătat apărător neclintit al Ortodoxiei. Tu pretutindeni ai vestit adevărul Evangheliei, mângâind pe cei credincioşi şi astfel i-ai păzit de învățăturile eretice. De aceea, nici acum nu ne părăsi, și întăreşte-ne pe toți în dreapta credință şi în unire, ca să cantăm cu bucurie Preasfintei Treimi: Aliluia!

 

Icosul 9

 

Cu mult curaj ați propovăduit dreapta credință prin cuvantări şi Scrieri minunate, Sfinților Atanasie şi Chiril, cei de Dumnezeu înțelepțiți. Voi ați teologhisit despre întruparea Cuvântului, luminând sufletele multora şi arătându-le calea spre mântuire, pe care ați păşit fără șovăire până la fericitul vostru sfârşit. lar noi, bucurându-ne că vă avem învățători şi rugători înaintea Preasfintei Treimi, vă cinstim, grăind:

Bucurați-vă, buni păstori şi fierbinte râvnitori pentru dreapta credință;

Bucurați-vă, cei ce ați înmulțit talantul încredințat vouă;

Bucurați-vă, pelerini neobosiți pe calea către patria cerească;

Bucurați-vă, locuitori ai cerului împreună cu cetele îngereşti;

Bucurați-vă, luminători ai celor ce sunt în întunericul rătăcirii;

Bucurați-vă, cei ce, pentru aceasta, mari vă numiți în Împarăția lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, cei împodobiți de Hristos cu slava cea veşnică;

Bucurați-vă, cei ce în rândul marilor Sfinți lerarhi sunteți cinstiți;

Bucurați-vă, învățători a toată lumea, de Dumnezeu înțelepțiți;

Bucurați-vă, cei ce dimpreună cu toți Sfinții vă rugați acum pentru noi;

Bucurați-vă, cei prin care S-a preaslăvit şi întărit credința creştinească;

Bucurați-vă, cei ale căror nume sunt scrise în ceruri, dar şi în inimile credincioşilor;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 10

 

Păzind turma lui Hristos de prigonitori, Sfinte lerarhe Atanasie, nu te-ai înfricoşat de mânia împăraților, nici de clevetirile ereticilor, nici de întemnitări. Ci, pe toate acestea răbdându-le ca un vrednic ostaş al lui Hristos nu ai încetat să-i luminezi pe păstoriții tăi, rugându-te ca să stea neclintiți în dreapta credință, să nu se teamă de uneltirile vrăjmaşului, iar în mâhniri şi în năpaste să mulțumească pentru toate lui Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

 

 

 

 

 

lcosul 10

 

Apărători nebiruiți sunteți tuturor creştinilor dreptslăvitori, Sfinților lerarhi Atanasieşi Chiril, că Făcătorul cerului şi al pământului v-a ales să fiți pe pământ stâlpi neclintiți ai adevăratei credințe. De aceea, rugați-vă să ne învrednicim de harul lui Dumnezeu şi să viețuim în adevăr noi toți, cei ce vă iubim şi cu credință grăim:

Bucurați-vă, apostoli care ați propovăduit fără teamă adevărul lui Hristos;

Bucurați-vă, dascăli ai dogmelor dreptei credințe;

Bucurați-vă, cei ce purtați cuvintele dumnezeieşti în inimile voastre;

Bucurați-vă, cei ce ne-ați lăsat comoara cea duhovnicească a scrierilor voastre;

Bucurați-vă, cei ce păziți sufletele noastre de orice fel de rătăcire;

Bucurați-vă, cei prin ale căror rugăciuni biruim uneltirile diavoleşti;

Bucurați-vă, vindecători ai bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti;

Bucurati-vă, limanuri neînviforate în năpastele ce ne cuprind;

Bucurați-vă, vistierii pline debunătăți vremelnice şi veşnice;

Bucurați-vă, mijlocitori ai noştri la tronul Judecătorului Ceresc;

Bucurați-vă, cei ce, având inimă curată, Îl vedeți acum pe Dumnezeu;

Bucuraț-vă, cei ce nici după mutarea în cereştile lăcaşuri, grija pentru noi nu ați uitat-o;

Bucurati-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 11

 

Rugăciunea pe care o aducem astăzi înaintea icoanei voastre, ascultați-o cu milostivire, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, și fiți mijlocitori pentru cei ce vă cer ajutorul vostru cel plin de har, dăruindu-le celor bolnavi vindecare, celor întristați mângâiere, celor în nevoi izbăvire, ca, bucurându-ne, să slăvim pe Dumnezeu, cântându-l: Aliluia!

 

Icosul 11

 

Luminători preastrăluciți şi făcători de minuni v-ați arătat, Sfinților Părinți, că din vremurile vechi și până acum mijlociți pentru toți binecredincioșii creştini, rugându-vă neîncetat lui Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli tuturor celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea voastră şi cântă aşa:

Bucurați-vă, cei ale căror icoane ne sunt ferestre către cer;

Bucurați-vă, că în toată creștinătatea sunt cinstite numele voastre;

Bucurați-vă, cei ce ne izbăviți de năvălirea celor de alt neam;

Bucurați-vă, apărători ai credinței şi pururea rugători pentru noi;

Bucurați-vă, învățători ai înțelepciunii cereşti;

Bucurați-vă, preastrăluciți luminători a toată lumea;

Bucurați-vă, că fiii Bisericii, prin mijlocirea voastră, se mântuiesc;

Bucurați-vă, purtători ai poverilor celor necăjiți şi întristați;

Bucurați-vă, nădejdea şi apararea noastră în tot felul de necazuri;

Bucurați-vă, dumnezeiasca mângâiere în vremuri de restrişte;

Bucurați-vă, cei ce Îl milostiviți spre noi pe Stăpânul tuturor;

Bucurați-vă, cei prin care se întăreşte Biserica lui Hristos;

Bucurați-vă, Sfnților lerarhi Atanasie şi Chiril, stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 12

 

Prăznuim pomenirea voastră cea binecuvântată, Sfinților lerarhi ai lui Hristos, Atanasie şi Chiril, şi, adunăndu-ne înaintea cinstitei voastre icoane, suntem apărați prin mijlocirea voastră, că v-ați arătat vindecători de boli, învățători celor rătăciți şi grabnic ajutători tuturor celor ce vă cheamă în rugăciune şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

 

lcosul 12

 

Lăudând viața voastra sfântă pe pământ și slava voastră în ceruri, cu smerenie vă rugăm, Stinților lerarhi Atanasie şi Chiril, să ne dăruiți putere de sus asupra vrăjmaşilor văzuți şi nevăzuți, să ne fiți ajutători spre toate cele de folos şi să ne binecuvântați cu pace, dragoste, credință statornică, inimă curată şi frică de Dumnezeu, ca toți, dobândind lumina harului, să vă cântăm cu bucurie aşa:

Bucură-te, mare Atanasie, cel ce porți numele nemuririi,

Bucură-te, luminat  învățātor al Bisericii lui Hristos;

Bucură-te, Sfinte Chiril, cel ce ai dezrădăcinat rătăcirea lui Nestorie;

Bucură-te, slavă și întărire a tronului Alexandriei;

Bucură-te, cinstite Atanasie, că pentru dreapta credință ai fost izgonit;

Bucură-te, cel ce în taină prin rugăciune îti păzeşti turma ta;

Bucură-te, înțelepte Chiril, cel ce mult te-ai ostenit pentru preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu,

Bucură-te, că la adormirea ta însăşi Maica Domnului a venit;

Bucură-te, fericite Atanasie, că marele Antonie ți-a lăsat veşmântul său;

Bucură-te, că sfintele tale moaşte în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol au fost aşezate;

Bucură-te, vrednicule Chiril, neîntrecut propovăduitor al înțelepciuni lui Dumnezeu;

Bucură-te Parinte Atanasie, slăvit arhiereu al Dumnezeului preaînalt;

Bucurați-vă, Sfinților lerarhi Atanasie şi Chiril, Stâlpi neclintiți ai Ortodoxiei!

 

Condacul 13

O, păstori ai noştri întru tot slăviți, Sfinților lerarhi Atanasie și Chiril, primiți această puțină rugăciune a noastră, adusă din smerite inimi, cereți pentru noi de la Hristos Dumnezeu întărire în credința cea adevărată, ca fără prihană să umblăm întru poruncile Domnului şi, cu mijlocirea voastră, să ajungem în Împărăția cerurilor, ca să ne învrednicim cu bucurie să cântăm dimpreună cu voi, cântarea de biruință: Alilula: (de trei ori).

 

Apoi se Citesc iarăşi lcosul 1, Condacul 1:

după care rostim aceasta:

Rugăciune

O, întru tot ludaților Părinți ai noştri, Atanasie şi Chiril, lerarhi luminati de Dumnezeu ai Bisericii, apărători neînfricați ai Ortodoxiei, izgonitori ai eresurilor, apărători ai dreptei credințe, doctori iscusiți ai celor bolnavi, sprijinitori grabnici ai celor aflați în necazuri și calzi mijlocitori pentru toți cei ce aleargă la voi cu credință, ajutați-ne pe noi, păcătoşi, în viața aceasta, plină de încercări, de ispite şi de întristări, şi rugați-vă lui Dumnezeu să ne dăruiască iertare de păcate, îndreptare vieții, sporire în virute şi moştenirea Împărăției cerurilor, ca, dimpreună cu voi să slăvim pe Treimea cea de o ființă: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

După citirea Acatistului, rostim rugăciunea:

 

Cuvine-se, cu adevărat, să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noştri, Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

DoarOrtodoxsf_atanasie_cel_mare

Troparul Sf. Atanasie Arhiepiscopul Alexandriei: O sfinte părinte Atanasie, ca un stâlp al Ortodoxiei ai tăgăduit eresul lui Arie arătând că Tatăl și Fiul sunt de-o-ființă. O, mărite părinte, roagă pe Hristos Domnul nostru să mântuiască sufletele noastre.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei
(18 ianuarie)

Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfîntul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dînsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

Pentru că, jucîndu-se cu alţi copii de o vîrstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmînd cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănîndu-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dînsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dînsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicînd asupra lor cuvintele de la Taina Sfîntului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dînşii, pe cît putea înţelegerea copilărească.

În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întîmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzînd jucăriile copilăreşti, se mira de cele ce se făceau de dînşii; apoi văzînd botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întîi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetîndu-i cu dinadinsul, se sîrguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvîrşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit ca bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfîntul mir.

După aceea, chemînd pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, ca întru bună învăţătura cărţii crescîndu-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dînsul, şi mai ales la Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.

După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rînduială s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dînşii, încît nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere cîteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.

În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicînd că: „A fost o vreme, cînd Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintîi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfîntul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osîndit.

Însă meşteşugăreţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gînd cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci avînd mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.

Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfîntului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mîna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzînd răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătînd că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitînd împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.

Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mîniei, nici pe arieni iubind, ci avînd rîvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?

După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dînsul Sfîntul Atanasie a luat scaunul, alegîndu-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut pînă la o vreme, nefăcînd război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnîndu-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.

Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cîntînd ca David: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.

Acela, cu cei de un gînd cu sine, intrînd la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.

Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întîi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luînd nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrînd multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.

Fericitul Atanasie, înştiinţîndu-se de cele spuse despre dînsul, fiind sîrguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetînd cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temîndu-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergînd în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigînd fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărîndu-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi cînd nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dînsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

Drept aceea, ei arzînd de mînie asupra lui Atanasie, din multă urîciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dîndu-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.

El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncînd minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicînd că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tîlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mînie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pămînt, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărîmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urîtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncînd, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfîntului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărîtau pe împăratul spre mînie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpînirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sînt vrednice de credinţă.

Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încît nici pe Atanasie nu-l osîndea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dînsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunîndu-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mîinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrînd să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpîniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.

Deci, chemară pe Atanasie, pîrît mai întîi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

Apoi cu blîndeţe şi cu prieteşug îl chema la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfîntului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscînd adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, cînd s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcîndu-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzînd Atanasie că sînt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.

Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzînd că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

Şi făcîndu-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcîndu-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat ca Atanasie să fie scos cu desăvîrşire din scaun, cînd ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o fiinţă”.

Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luînd aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecîndu-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vînînd pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut ca pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunînd lui Atanasie să vină la dînsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.

Deci, şezînd Sfîntul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gîlceavă se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnîndu-l să facă izbîndire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întîrziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

Arie fiind dus din Alexandria la împărat, cînd era în Cezareea, s-a întîlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gînd cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemîndu-se de Dumnezeu, nici cruţînd pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire avînd, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:” Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sîrguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.

Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrînd ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dînsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, cînd au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

Iar ei au răspuns, zicînd: „Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mîhnim, ci numai pentru Sfîntul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărîmat în bucăţi; apoi pentru că grîul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mîhnire sîntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sînt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea”.

Acestea grăindu-se, împăratul mai întîi tăcînd, se tulbura în sine, apoi neputînd să îmblînzească pe clevetitori, a zis ca Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mînie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rînduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul cîţi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cîtă gîlceavă era pentru dînsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrînd să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atîţia episcopi, a zis sfîntului să se îndepărteze din cetate cîtăva vreme.

După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere avînd 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfîrşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.

Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întîrziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dînsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpîn a toate, ci făptură, iar nu făcător.

O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dînsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.

În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi pînă la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfîrşit, chiar împăratul se înşelă de socoteala ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpînul său; încît s-a împlinit cuvîntul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgînătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dînsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

În acea mare furtună şi tulburare, cîrmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cîrma bisericii, cu cuvîntul şi cu scrisul îndreptînd dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dînsul, pentru a sa rea credinţă, cu osîrdie se nevoia ridicînd război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpînitori se alipiseră de dînsul, iar Atanasie era în surghiun.

Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cît scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atît mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrînată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădîndu-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dînsul au luat singuri toată osteneala pentru apărarea şi lăţirea eresului, avînd pe famenii împărăteşti ca pe nişte mîini, care le ajutau foarte mult.

Şi multă sîrguinţă aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întîietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpînirea împărătească mai întîi, avînd stăpînirea cea de sus a Galiei (337-340).

Acela a eliberat pe Sfîntul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întîmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osîndit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsînd să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască rîvnă aprinzîndu-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfîrşitul vieţii lui şi neajungînd ca să-şi îndeplinească gîndul pentru dînsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dîndu-mi desăvîrşită poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întîmpinări, să-l primiţi”.

Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfîntul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar cîţi erau de credinţa cea arienească, adunîndu-se între dînşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfîntului le dădeau eusebienii, zicînd că fără judecata soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mînă moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.

Iar mîna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mîna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osîrdie îl rugau ca îndată să osîndească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întîi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cîrmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia cînd au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amînat cercetarea puţină vreme, pînă ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mîinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amînare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rînduială, precum şi sfîrşitul va arăta.

Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strîmbătate, a îndelungat vremea pînă ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rînduiala, care făcînd o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temîndu-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptînd ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mîna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urîtă; însă străbătînd vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mîna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durîndu-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzînd la sfintele lui picioare.

Deci, fericitul Atanasie bucurîndu-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar urîciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugînd mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dînsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.

Deci, cînd judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plîngînd şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:” L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfînt, dorind să dea casei mele binecuvîntare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dînsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe cînd dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţîndu-mă nimeni din mîinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu”.

Astfel, pe cînd ea fără ruşine bîrfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stînd cu dînsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrînd înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dînsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?”. Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicînd: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.

Acestea auzindu-le judecătorii, au rîs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirîndu-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintîi ruşine vrînd s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfîntul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mînă moartă, lucru urît şi de spaimă la vedere şi cu acea mînă fără ruşine arătau asupra sfîntului, zicînd: „Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.

Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mîna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?”. Iar el cu glas blînd, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecînd de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcînd, iar pe de alta cu blîndeţe răspunzînd, zicea: „Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mînă este a lui?”

Deci, pe cînd mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mîna lui, îndată Atanasie luînd perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, avînd amîndouă mîinile întregi. Iar fericitul căutînd spre clevetitori, le-a zis:” Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mîna tăiată?”. Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întîi mîna dreaptă, apoi mîna stîngă să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemînd pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mîinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mînă tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osîndiţi”.

Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzînd pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mîhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţînd asupra lui şi ocărîndu-l şi mîinile ridicîndu-le ca să-l sfîşie şi să-l ucidă.

Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblînzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzînd nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblînzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luînd pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbura. Drept aceea, sfîntul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunîndu-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrînat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osîndirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizînd cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mîniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atît de mult, încît acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.

Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpînirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adîncă, care altădată a fost fîntînă şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dînsul, decît numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începînd unii a-l afla şi a doua zi vrînd să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sîrguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temîndu-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lîngă rîul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergînd în Europa, la Iuliu, papa al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvîrşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunînd vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfîntul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papa Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întîi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de rîvnă are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungînd în Alexandria, l-a întîmpinat Atanasie; pentru că papa Iuliu cercetînd cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscînd că sînt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfîntul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.

Potrivnicii înştiinţîndu-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

Pe cînd în soborniceasca biserică din Alexandria se săvîrşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cîntînd, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurînd biserica, a cruţat pe popor, vrînd numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luînd scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

Sfîntul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfîntul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgîni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, pînă nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungînd la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunînd soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvîntul „deofiinţă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgînătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

Despre acestea înştiinţîndu-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întîi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărîrea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.

După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicînd: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrînd tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta”.

Atunci împăratul Constanţiu, temîndu-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfîntul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfîntul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dînsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcîndu-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpînitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.

Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfînta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemînd pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.

A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întîmpinîndu-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunîndu-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfîntului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflînd puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a sa o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, cînd păgînul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gînd ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpînul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bîntuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfîntul Maxim din Ierusalim şi Sfîntul Pavel din Constantinopol.

În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfîntul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutînd să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decît cele dintîi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

Apoi, intrînd Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămîna Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvîrşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.

Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormîntul Sfîntului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţîndu-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtînd săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugîndu-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întîrziase vremea.

Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzînd un foc mare şi punînd pe fecioare lîngă foc, le silea să mărturisească că sînt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri – şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încît după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încît trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atît de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurîndu-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tînguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgînătatea şi sălbăticia chinuitorilor.

După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atît de mult îi chinuiau cu amar, încît unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osîndit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; – căci sîrguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pămîntul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpînea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspîndea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, cînd Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.

Drept aceea, mulţi au ajuns la un gînd cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunîndu-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptînd să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rînduiala episcopiei, şi tînăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dînşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrîn de ani, a venit în Mediolan – după ce se săvîrşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora – şi-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?” Iar Dionisie spunînd că acum s-a săvîrşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala sa, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întîi pentru bătrîneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decît al Mediolanului.

Însă văzînd Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mîhnească şi zicea: „Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înştiinţîndu-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcîndu-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hîrtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungînd la numele lui Dionisie, a strigat ca şi cum se mîhnise, zicînd: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decît mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decît pe mine?”

Deci, nu voia să se iscălească pînă ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrînd ca să-l mîngîie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hîrtie, cu mîna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrînului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dînsul.

Fiind şters numele lui Dionisie, încît nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, rîzînd de arieni şi zicînd:

„Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters”.

Văzînd arienii cum au rîs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mîna pe ei şi, ocărîndu-i, i-au trimis în surghiun pe amîndoi; şi atîta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încît a murit muceniceşte. Auzind Sfîntul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţîndu-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.

Deci, s-a tăinuit pînă la sfîrşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dînsul decît numai Dumnezeu şi acea sfîntă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutîndu-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfînta Sinclitichia. Acolo petrecînd sfîntul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfîntul Atanasie, păstorul lor, bătînd pretutindeni locurile, pentru că se mîhneau de dînsul şi cu atîta nevoinţă îl căutau, încît fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

Sfînta Biserică era cuprinsă de multă tînguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfîntului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfînta Biserică de către eretici, a sosit sfîrşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vîlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcîndu-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.

Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rînduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpînd de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea ca nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgînătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvîrşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfîntul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dînsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplîndu-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.

După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfîntul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizînd pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sînge.

Pentru care lucru fiind mustrat de stîlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfîntului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gînd cu sine şi întrebînd pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descîntătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărît de toţi ca Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pămînt. Pentru că ei ziceau: „De se va dărîma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi”.

De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mîna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfîntul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecînd prin mijlocul lor, a scăpat din mîinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la rîul Nil şi urcîndu-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?”. Iar sfîntul a răspuns către dînşii: „Nu plîngeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicîndu-le, s-a dus în calea sa.

Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzînd de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscîndu-l bine, îndemna pe vîslaşii săi să vîslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfîntul Atanasie aşteptînd puţin şi cunoscînd ceea ce era să fie, a poruncit vîslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcînd cîrma şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi cînd voievodul era aproape, barbarii avînd ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutaţi?” Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge”. Şi aşa sfîntul a scăpat din mîinile ucigaşilor şi intrînd în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns pînă la moartea lui Iulian.

Pierind degrabă acel împărat urît de Dumnezeu, a venit după dînsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfîntul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cîrmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgînătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luînd stăpînirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rînduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sîrgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgînătatea lui.

Atunci a izgonit mai întîi pe Sfîntul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, cînd acel război, care prigonea şi surpa Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfîntul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzîndu-se într-un mormînt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dînsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tînguindu-se după Sfîntul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atît de multe şi atît de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încît ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

Înştiinţîndu-se de aceasta împăratul şi temîndu-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dînşii, a poruncit, chiar şi nevrînd, ca Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrînul Atanasie, bătrînul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atîtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pămînt.

El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împre-ună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi stăpînire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

NOTĂ. În această viaţă a Sfîntului Atanasie se pomeneşte de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se ştie cine era acel Meletie. Ca nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios şi sfînt. Căci Sfîntul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulţi ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, şi în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfîntul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rînduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinţei celei drepte, pe mulţi i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creştini, se numeau „meletieni”, căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

În această zi, împreună cu Sfîntul Atanasie se cinsteşte şi pomenirea celui între sfinţi, părintele nostru Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, a cărui viaţă se va povesti la 9 iunie.

DoarOrtodox

Sf. Ierah Chiril al AlexandrieiCanon de rugăciune către Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Adâncul Mării Roşii…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De la Dumnezeu primind harul cel dătător de lumină, Sfinte Părinte Chiril şi luminător strălucit arătându-te, raze cuvântătoare străluceşte nouă, prin pomenirea ta, ca după vrednicie să te lăudăm.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Umplutu-te-ai de marea Lumină a Duhului, Înţelepte Chiril, ca un păzitor al poruncilor lui Hristos; şi curăţindu-te de patimi, te-ai făcut locaş adevărat al Preasfintei Treimi, Celei mai presus de toate.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un plin de râvnă şi de îndrăzneală, Mărite Ierarhe Chiril, toate bârfelile cele potrivnice lui Dumnezeu ale ereziilor cele nelegiuite le-ai dat fără de greşeală pe faţă, apărând dreapta credinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel dintâi dintre oameni care a călcat porunca Ziditorului amăgindu-se, a fost scos afară din desfătare; iar tu, născând pe Izbăvitorul, iarăşi l-ai chemat, Maică Fecioară, pe cel cumplit căzut.

Catavasie:

Pământul cel roditor de adâncime, uscat l-a trecut oarecând soarele; căci ca un zid s-a închegat apa de amândouă părţile, trecând poporul marea pedestru şi lui Dumnezeu cu plăcere cântând: să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a. Irmos: Se veseleşte de tine…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărit fiind întru Hristos, ai rupt meşteşugirile vicleanului, cu minte tare, Părinte Chiril, ca pe o ţesătură de păianjen.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lepădând tina patimilor din suflet, Preasfinţite Părinte Chiril, ai surpat toată înălţarea gândurilor ce s-au ridicat împotriva lui Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un priceput luptător, părinte, tare te-ai ferit de toate plăcerile trupeşti, ca de un lucru vătămător şi înşelător.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îngerul Gavriil ţi-a grăit ţie Bucuria cea mai presus de cuvânt: Bucură-te Cortullui Dumnezeu, Care bine a voit a Se sălăşlui întru tine!

Catavasie:

Întărirea celor ce nădăjduiesc spre Tine, întăreşte, Doamne, Biserica Ta, pe care o ai câştigat cu Scump Sângele Tău.

Cântarea a 4-a. Irmos: Văzându-Te ridicat…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzându-te Hristos biruind patimile cele de suflet pierzătoare şi înfrânându-ţi trupul cu chibzuinţă, de Dumnezeu purtătorule Părinte Chiril, te-a  pus  arhipăstor al Dumnezeieştii Biserici, părinte.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Moştenind părinteasca faptă bună, ca un vlăstar iubit al lui Marcu, ai ajuns urmaş al tronului său, mergând pe urmele Dumnezeiescului Evanghelist.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

De Hristos ca o oaie ai fost păstorit; iar ca un păstor ai păstorit turma, părinte, cu cuvintele tale cele de suflet hrănitoare din destul hrănind-o, ca şi cu nişte ierburi şi flori ale harului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tirania morţii cea mistuitoare ai călcat-o, Maica lui Dumnezeu, născând Viaţa Cea Neîmbă-trânitoare, Preacurată; pentruaceasta strigăm ţie: Bucură-te de Dumnezeu Născătoare, Prealuminată.

Catavasie:

Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase; că ieşind din Chivotul Sfinţirii Tale, din Maică Nevătămată, în Biserica Slavei Tale Te-ai arătat ca un Prunc în braţe purtat; şi s-au umplut toate de lauda Ta.

Cântarea a 5-a. Irmos: Tu, Doamne, Lumina mea…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un adevărat puhoi năvalnic al unui râu plin de ape multe este cuvântul tău, Părinte Chiril, care abate meşteşugirile celor rău credincioşi.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rătăcirea cea neruşinată a lui Arie şi erezia cea necurată a lui Sabelie din temelie le-ai surpat, Preasfinţite Părinte Chiril.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lăsat-ai cuvântările tale cele pline de bogăţie, Părinte Chiril, Bisericii lui Hristos, ca pe nişte vistierii de aur şi ca pe nişte pietre scumpe.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Icoana Sfântului tău Chip, Curată, alungă cu adevărat demonii, pe credincioşi sfinţeşte şi izbăveşte sufletele noastre.

Catavasie:

Când a văzut Isaia, în vedenie, pe Dumnezeu pe Scaun Preaînalt, de Îngerii Slavei înconjurat, a strigat: O, eu ticălosul! Că am văzut mai înainte pe Domnul Întrupat, pe Cel Ce stăpâneşte pacea şi lu­mina cea adevărată.

Cântarea a 6-a. Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Serafimul cu cleştele a dat proorocului cărbunele, iar tu, cunoscătorule al Tainelor, dai Bisericii lui Hristos cu mâinile tale curăţirea cea aprinsă ca un cărbune din Dumnezeiescul Foc.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu ai doborât ca Samson pe cei de altă seminţie, de lângă hotare; ci, toate învăţăturile cele greşite ale celor de altă credinţă le-ai nimicit şi ai dat putere credincioşilor, Părinte Chiril.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sinodului celui de Dumnezeu adunat, în chip vădit căpetenie fiindu-i, vrăjmăşia lui Nestorie şi îndrăzneala cea luptătoare împotriva lui Hristos ai surpat-o, părinte, însufleţit de râvnă pentru cea cu adevărat Maica lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Luminezi cu Fiul tău toate marginile, de Dumnezeu Născătoare Fecioară; că tu Singură te-ai arătat Curată din veac, având pe Soarele dreptăţii.

Catavasie:

Strigat-a Ţie bătrânul, văzând cu ochii mântuirea, care a venit popoarelor de la Dumnezeu: Hristoase, Tu eşti Dumnezeul meu.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Ierarhilor prea mari ai Bisericii şi vitejilor apărători ai dreptei credinţe în Hristos, păziţi pe toţi cei ce cântă: mântuieşte, Îndurate, pe cei ce Te cinstesc pe Tine, cu credinţă.

Cântarea a 7-a. Irmos: În cuptor tinerii lui Avraam…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În muntele Sinai, în nor, altă dată intrând Moise, Fericite Chiril, a primit în mâinile sale Legea, care ucidea cu litera; iar tu ai descoperit frumuseţea cea ascunsă a Duhului.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Legile cele date mai înainte prin cuvinte întunecate, ca unor prunci şi învăţăturile cele ca nişte boboci de trandafiri neînfloriţi, le-ai dat pe faţă, părinte, tâlcuind în chip lămurit asemănările dintre ele.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cărţile insuflate de harul plinitor al Duhului, dar cu anevoie de înţeles ale Dumnezeieştilor propovăduiri şi ale de Dumnezeu insuflaţilor prooroci, pe acelea limpede le-ai lămurit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lămurit ai grăit, Părinte Chiril, că sunt Trei Ipostasuri în Dumnezeiasca Unire Neameste­cate şi în despărţire Neîmpăr­ţite şi ai zis că Acestea sunt Neschimbate întru o Fiinţă şi o Dumnezeire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce eşti Locaş Sfinţit şi Dumnezeiesc al Celui Preaînalt; Bucură-te, că prin tine, Născătoare de Dumnezeu, s-a dat bucurie celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, Stăpână.

Catavasie:

Pe Tine, Cel Ce ai răcorit în foc pe tinerii care Dumnezeu Te-au numit şi în Fecioară Nepătată Te-ai Sălăşluit, Dumnezeu Cuvântul, Te lăudăm, cântând cu dreaptă credinţă: bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a. Irmos: Mâinile întinzându-şi…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un val de mare s-a revărsat întru tine, cu adevărat, izvorul înţelepciunii. Şi râuri pururea curgătoare de dogme creştineşti au curs dinlăuntrul tău, părinte, precum mai înainte a zis Hristos. Că scrierile tale cele de Dumnezeu grăitoare covârşesc nisipul.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Păstor şi învăţător înţelept al Bisericii arătându-te, ai tâlcuit limpede amândouă Testamen­tele, Preacuvioase Părinte Chiril; iar noi având cuvintele tale ca o ancoră tare şi părintească moştenire, strigăm: binecu­vântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Unirea cea Neamestecată şi Nedespărţită a Cuvântului Celui Minunat, Care S-a Întrupat pentru noi, tu ne înveţi Părinte Chiril, înclinând deopotrivă amândouă părţile balanţei şi strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Marie, Stăpâna tuturor, cu puterea ta cea tare, scapă ticălosul meu suflet cel stăpânit de patimile trupeşti cele cumplite şi de spurcatele greşeli şi-i dă slobozire de greşeli şi mărirea cea nestricăcioasă.

Catavasie:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

În focul cel mistuitor uniţi fiind tinerii, cei ce au fost cei dintâi în cinstirea de Dumnezeu, dar de văpaie nefiind vătămaţi, cântare Dumnezeiască au cântat: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Eva cu adevărat…

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înăltimea cunoştinţei celei fără de Dumnezeu a lui Nestorie, ridicată împotriva lui Hristos şi a Maicii lui Dumnezeu, toată ai nimicit-o, Părinte Chiril; şi împreună cu ea şi amestecarea celor două firi în Fiul, pe care o susţineau cei numiţi akefali.

Stih: Sfinte Părinte Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu puterea înţelegerilor şi cu luminarea harului, ai teologhisit, fericite, Treimea Cea deofiinţă şi pe Fiul Cel Întrupat, Dumnezeu; şi arătându-te apărător al Născătoarei de Dumnezeu, acum între cei de sus eşti preamărit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Uită-te cu milostivire de sus spre noi, cântăreţii tăi, pururea mărite părinte; poporului celui de Cruce purtător, biruinţă dând şi înălţând cu rugăciunile tale fruntea ortodocşilor şi luminând pe cei ce măresc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Inima mea cea stearpă de Dumnezeieşti fapte bune, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, arat-o aducătoare de roadă, Fecioară, Ceea ce te-ai născut din cea stearpă, prin voia Celui Ce a făcut toate cu cuvântul; ca să te laud pe tine, cea Prealăudată.

Catavasie:

În Lege, în umbră şi în Scriptură închipuire vedem noi credincioşii: toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, Sfânt lui Dumnezeu este. Deci pe Cuvântul Cel mai înainte Născut, Fiul Tatălui Celui fără de început, Cel Întâi-Născut din Maică fără ispită bărbătească, Îl slăvim.

SEDELNA, glasul a 3-lea. Podobie: De credinţa cea Dumnezeiască…

Arătatu-te-ai, Preacuvioase Părinte Chiril, temelie Dumnezeiască a Bisericii, căai înfruntat cugetele cele rele ale lui Nestorie cu cele douăsprezece hotărâri ale tale şi ai lămurit deplin învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu. Căpetenie a ritorilor, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul a 3-lea. Podobie: De credinţa cea Dumnezeiască…

Arătatu-te-ai, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Tron cu totul de aur al lui Dumnezeu şi Rai aşternut cu flori; că purtând în sânul tău pe Dumnezeu, ne umpli pe noi cu mireasma Dumnezeieştilor haruri. Pentru aceasta noi toţi te propovăduim pe tine pururea Maică a lui Dumnezeu şi te mărim.

DoarOrtodox

sf_ierarh_chiril_alexandriaSfântul Chiril, marele între dascălii Bisericii, era din Alexan­dria, născut din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Şi fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie şi în fapte bune. El era desăvârşit învăţat şi deprins cu cărţile elineşti şi latineşti, atât în înţelepciunea cea dinafară, cât şi în cea dinăuntru şi duhovnicească. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Pentru aceea şi Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înţelepciu­ne şi fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. De atunci Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor şi frumos, care înflorea cu curăţia şi cu faptele bune, şi care umplea pe credincioşi cu mirosul dumnezeieştii lui înţelepciuni.

Iar după ce a murit Teofil, toţi clericii de obşte şi mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici şi pe dez­binaţii cei care se numeau novaţieni. Iar novaţienii aceştia asemănându-se cu fariseii, se numeau pe sine curaţi şi drepţi; şi purtau haine albe, poate ca să se arate prin aceasta curăţia petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, acela nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o pe ea preadesfrânare, şi botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezaţi, după dreapta credinţă. Mai aveau încă şi alte socoteli ereticeşti unii ca aceştia.

Şi s-au numit ei novaţieni de la un oarecare Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie şi care dorea să se facă papă al Romei. Dar, fiindcă după moartea lui Favin, papa care a mărturisit pentru Hristos, nu Novat a fost făcut papă, după cum poftea şi nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărţit de la soborniceasca Biserică şi s-a făcut întru toate vrăjmaş al dumnezeiescului Cornelie şi al întregii Biserici soborniceşti. Căci episcopul Cornelie primea iarăşi în Biserică pe creştinii care, de frica muncilor, se lepădaseră de Hristos pe vremea tiranului Decie, iar pe urmă, pocăindu-se cu lacrimi, s-au întors iarăşi la credinţa în Hristos; aşa precum şi Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dânsul mai înainte, dar pe urmă s-a pocăit cu lacrimi.

Iar dezbinatul şi trufaşul Novat, nu numai că nu primea întru pocăinţă pe cei ce se lepădau de Hristos, dar şi pe Cornelie îl prihănea, numindu-l pe el părtaş şi tovarăş al închinătorilor de idoli. Astfel despărţindu-se de dânsul, a câştigat şi pe alţii de un cuget cu el, făcându-se ca un alt papă în Roma. De acolo s-a întins eresul şi dezbinarea aceasta până la Alexandria. Deci – după cum am zis – pe nişte eretici ca aceştia şi pe episcopul lor, Teopempt, i-a gonit Sfântul Chiril, îndată ce s-a făcut patriarh.

După aceea s-a înarmat să gonească şi pe draci din locaşul lor de acolo, căci aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se află un loc ce se numeşte Canovos şi aproape de acela este un alt loc ce se numeşte Manutin, în care era o capişte veche locuită de draci. Deci tot locul acela era foarte înfricoşător din pricina mulţimii duhurilor necurate ce locuiau acolo. Iar pe când trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit el să curăţească acel loc de draci şi să-l facă locaş sfânt, spre a se preamări Dumnezeu; dar n-a putut, pe de o parte pentru că a avut multe împiedicări, iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

Însă următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta şi s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor şi putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Deci i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului şi i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaşte ale sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, şi astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Iar Sfântul Chiril a îndeplinit porunca îngerului fără de întârziere şi a adus în acel loc moaştele sfinţilor doctori fără de arginţi, zidind acolo o biserică în numele lor, după care, o, minune! îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate şi s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinţilor fără de arginţi.

Iar după ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necuraţii şi gândiţii diavoli, a luat purtare de grijă să gonească şi pe văzuţii şi smintiţii diavoli, care erau urătorii de Hristos evrei. Aceia locuiau de demult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, şi cu vremea s-au înmulţit foarte mult şi nu încetau – după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de tulburare – de a bântui într-ascuns şi la arătare pe creştini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos şi a creştinilor. Şi pricinuiau multe amestecări, şi tulburări, încă şi vărsări de sânge şi ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-a sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pângărite şi să-i înţelepţească, dar blestemaţii aceia nu numai că nu s-au înţelepţit, dar s-au făcut şi mai răi.

În Alexandria era o biserică foarte mare şi foarte frumoasă, care se numea „biserica lui Alexandru”, fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci pierzătorii evreii, voind să facă rău creştinilor, s-au înarmat toţi şi, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri şi strigând printre casele creştinilor: „Arde biserica lui Alexandru”. Iar creştinii, auzind, au alergat îndată cu sârguinţă să stingă focul. Deci evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creştinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuţitul, pe altul îl ucideau cu suliţa, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât au ucis mare mulţime de creştini în acea noapte.

Iar Sfântul Chiril, aflând dimineaţa de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare şi căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetăţii, care se numea Orest. Dar eparhul, deşi era creştin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfântului, era de partea evreilor ucigaşi şi îi ajuta. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulţime de creştini şi au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuinţele lor le-au surpat şi le-au ars împreună cu sinagoga lor. Şi aflând eparhul de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului şi a început a face rău rudeniilor şi prietenilor sfântului; încât şi pe gramaticul Ierax, bărbat renumit şi cinstit, l-a bătut fără de milă şi l-a dezbrăcat în privelişte. De atunci se afla între sfânt şi între eparh mare neînţelegere şi neunire, pentru că sfântul părtinea pe creştini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare împăratului Teodosie cel tânăr, despre pricina aceasta, până a venit poruncă de acolo, ca să nu mai locuiască evreii în cetate.

După aceasta, a urmat în Alexandria şi o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri şi de mare tulburare. Iată care este: În cetatea Alexandria era o fecioară filosoafă care se numea Ipatia, binecredincioasă şi îmbunătăţită, fiica lui Teona filosoful. Ea învăţase filosofía din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult încât întrecea cu înţelepciunea pe toţi filosofii vremii de atunci, după cum scrie despre dânsa şi înţeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudând-o cu cuvinte alese. Ea îşi păzea fecioria curată şi n-a voit să se însoţească cu bărbat; mai întâi şi mai ales pentru dragostea lui Iisus Hristos, iar apoi şi ca să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărţile filosofiei.

Pentru aceea, bărbaţii cei râvnitori de înţelepciune alergau în Alexandria din toate părţile, ca să audă înţelepciunea filosoafei Ipatia. Şi toţi clericii şi boierii şi întreg poporul o cinsteau şi ascultau cu dragoste sfaturile şi dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci această filosoafă, voind să facă pace între patriarh şi eparh, se ducea cu multă blândeţe şi smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt şi, cu cuvintele ei cele înţelepte şi pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace, deşi preasfinţitul patriarh căuta şi mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela, fiind rău la nărav şi pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

Acestea fiind aşa, într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, nişte zurbagii, care urau pacea eparhului şi a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste şi, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâşiat hainele şi au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Şi nu s-au săturat numai cu acea răutate a lor, ci, cu neomenia şi cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei, l-au tăiat bucăţi şi l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înştiinţându-se toţi alexandrinii de această jalnică ucidere şi rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales cei iubitori de învăţătură şi înţelepţi. S-au mai înştiinţat încă de tulburarea aceasta şi monahii care locuiau în muntele Nitriei şi, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul şi apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă şi îndată au început a striga, ocărându-l şi numindu-l păgân şi slujitor de idoli, de vreme ce fiind mai înainte păgân, luase de puţină vreme botezul în cetatea lui Constantin.

Iar unul din monahii aceia, cel mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului şi l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulţime de popor, au alungat pe acel monah şi au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie şi l-au dus la eparh, care, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie şi atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetăţii, încât l-a omorât. Iar sfântul, înştiinţându-se de acest lucru, s-a mâhnit şi a trimis de a luat trupul monahului şi l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, după cum am zis. Ei şi-au făcut mai întâi o nouă sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigaşii de Hristos şi ucigaşii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut şi acest lucru prea fără de lege, spre ocara şi ruşinea lui Hristos şi a creştinilor. Ei au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creştin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subţiri. Apoi, după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în faţa lui şi l-au batjocorit întocmai cum părinţii lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a făcut părtaş şi următor al patimilor Domnului.

De toate acestea înştiinţându-se dumnezeiescul Chiril, s-a plâns împăratului; care, deşi cu întârziere, însă a judecat cu dreptate şi a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Deci scăpându-se sfântul de tulburările cele mai de sus şi de smintelile acestea, îşi păstorea turma lui cea cuvântătoare cu sârguinţă şi cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, având pace câtă va vreme.

Însă diavolul, vrăjmaşul păcii şi al adevărului şi izvorul tuturor răutăţilor, n-a lăsat pe Sfântul Chiril şi pe ceilalţi creştini să se bucure multă vreme de această pace, ci a pornit război mare şi tulburare în toata Sfânta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredincio- sului Nestorie, asupra căruia se cuvenea să se nevoiască dumneze­iescul Chiril, apărătorul dreptei credinţe. Acest răucredincios Nestorie, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol şi ales patriarh după Sisinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credinţă şi nimic nu zicea împotriva acesteia; însă ticălosul era eretic în inima sa, numind pe Stăpânul Hristos „numai om, nu-i Dumnezeu”, iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos”.

Iar cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, şi preotul Anastasie, aceştia au început mai întâi să semene eresul acesta ca nişte neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învăţând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetăţii lui Constantin, a strigat şi a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”. Iar Anastasie iarăşi, propovăduind în popor, a zis: „Să nu numească cineva pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era om de parte femeiască. Şi cum este cu putinţă să se nască Dumnezeu din trupul omului?” Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; şi, pentru ca să se încredinţeze mai bine, au întrebat şi pe patriarhul Nestorie despre acestea. Atunci spurcatul acela şi cel de un cuget cu iudeii n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului şi a început a aduce la arătare hulele acestea împotriva lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie şi a aşteptat un număr de zile şi de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu pe femeia care a născut om cu trup din firea sa”.

De atunci înainte au început să se nască prigoniri şi certuri pentru aceasta în popor, căci unii se împotriveau eresului lui Nestorie şi-l urau, iar alţii se împărtăşeau cu el şi primeau păgânătatea lui. Aceste certuri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea şi la fiecare adunare a dreptcredincioşilor, fiindcă acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui, au scris cărţi şi le-au trimis pretutindeni, chiar şi până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulţi clerici, monahi şi mireni, încât după cum mai înainte Arie a sfâşiat haina lui Hristos cea ţesută de sus, tot aşa şi Nestorie a sfâşiat toată plinirea Bisericii în multe părţi.

Înştiinţându-se de toate acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare, şi ca un rob credincios al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu ce era, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor şi s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel gândit din staulul oilor celor cuvântătoare. Iar mai întâi Sfântul Chiril a scris scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frăţească, să lepede nişte socoteli ereticeşti ca acestea şi, cu schimbarea lui în dreapta credinţă, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credinţă. Iar răucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă şi mai mult eresul său. Deci pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici şi monahi, îi muncea cu felurite munci. Iar asupra dumnezeiescului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic, şi grăia asupra lui multe clevetiri minci­noase şi nedrepte, pe care le semăna în popor.

Deci Sfântul Chiril, văzând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris încă şi clerului din Constantinopol şi împăratului; apoi a mai scris şi lui Celestin, papa Romei, şi celorlalţi patriarhi; de asemenea, a scris şi la felurite cetăţi şi laturi, către episcopi, la dregători şi la boieri. Chiar şi la mulţi pustnici şi monahi nu s-a lenevit de trei ori fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieştile Scripturi cât este de pierzătoare şi vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie şi îndemnându-i pe toţi să se păzească de eresul acela ca de nişte otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă de tot, fiindcă eresul lui Nestorie creştea din zi în zi tot mai mult şi sporea din ce în ce mai rău, iar dezbinarea Bisericii se făcea mai mare şi mulţi din episcopi se vătămau de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli şi să cureţe Biserica lui Hristos şi grâul credinţei de mărăcinii şi neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune la Efes al treilea Sinod a toată lumea, în anul 43l.

Deci s-au adunat două sute şi mai bine de episcopi din toată lumea; iar câţi nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceştia şi-au trimis înlocuitorii lor. De aceea şi Celestin, papa de atunci al Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrâneţe şi slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să ţină locul lui în sinod. Deci cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca un păzitor de loc al papei şi ca un patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, şi al treilea, Memnon al Efesului. Deci fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi şezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalţi părinţi şi a dogmatisit că Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea s-a făcut mare bucurie la toţi dreptcredincioşii şi tot poporul cetăţii bătea din palme de bucurie şi zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mare Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu”. Iar pe spurcatul Nestorie, Sfinţii Părinţii ai acestui sinod l-au anatemizat şi l-au caterisit ca pe un eretic şi hulitor. Dar fiindcă el nici aşa nu se liniştea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit întâi în Tason – după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turceşte îi zice Iprim.

Şi acolo aflându-se pierzătorul Nestorie, şi-a luat dumnezeieştile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit şi a fost mâncată de viermi, tot asemenea a putrezit tot trupul lui – după cum scriu Chedrinos, Nichifor şi Evagrie. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoşată şi prea dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, mergând la umblătoare, a început a huli împotriva lui Hristos şi împotriva Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în vasul necurăţeniei lui; şi acolo şi-a dat sufletul acel om rău, după cum povesteşte Sfântul Gherman al cetăţii lui Constantin.

O necinste şi o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a luat mare cinste de la Sfântul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povesteşte Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care îl împleteşte Sfântului Chiril şi care se găseşte în cărţile cele scrise cu mâna, părinţii celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii şi să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca o basma. Iar numele de judecător al lumii arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o sfântul, unind prin dreapta credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subţire arată subţirătatea minţii şi a socotelilor sfântului cu care a întărit şi a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună şi o faţă a lui Hristos şi două firi ale Lui. Dumnezeiescul Chiril s-a numit încă şi papă, poate pentru că avea locul lui Celestin papa la cel de-al treilea sinod, măcar că alţii tâlcuiesc într-alt fel privilegiile de mai sus. Pentru care şi toţi patriarhii Alexandriei, urmaşii Sfântului Chiril, au apucat şi ei să se numească papi şi judecători ai lumii, şi să poarte, când slujesc Sfânta Liturghie, două coroane şi două epitrahile, poate pentru arătarea acelui giulgiu subţire, pe care sinodul l-a dăruit Sfântului Chiril.

Acestea le-am povestit pe scurt şi cu puţine cuvinte, dar n-a fost numai aşa; pentru că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească şi să întemeieze adevărata credinţă, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste şi osteneală. Căci a luat multe clevetiri nedrepte şi prigoniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii cei lumeşti, au făcut adunarea lor şi au propovăduit cu minciună că dumnezeiescul Chiril este eretic şi de un gând cu Apolinarie, cel care se lepădase de adevărata înomenire a lui Hristos şi zicea că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minţii. Deci ei au osândit pe Chiril ca pe un eretic, clevetindu-l la împărat cu scrisorile lor. Şi atât de mult au putut pârele şi prihănirile lor, încât au întărâtat şi pe împărat cu urgie asupra sfântului, din care pricină a fost aruncat în temniţa din Efes şi a purtat fiare, nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

După aceea împăratul, cercetând cu de-amănuntul şi găsind că toate acele pâri au fost mincinoase şi aflând nevinovăţia Sfântului, i-a smerit pe eretici şi i-a izgonit, iar pe Sfântul Chiril împreună cu cei de un gând cu dânsul i-a pus iarăşi în scaunele lor şi a fericit cu laude răbdarea şi blândeţea lor.

Şi pentru ca să înţeleagă fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva căruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici şi istoria pe care o povestesc părinţii Limonariului, Sofronie şi Ioan, care scriu astfel: „Am mers la avva Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, şi ne-a spus nouă acestea: «într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu faţa luminată şi strălucită, îmbrăcată cu haină roşie, şi împreună cu dânsa doi bărbaţi cu sfinţită cuviinţă, care stăteau afară de chilia mea. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu şi că cei doi bărbaţi care erau cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieşit din chilia mea şi, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum şi, fiindcă eu am rugat-o cu stăruinţă, zicând: „Să nu se întoarcă robul tău ruşinat şi defăimat de la tine”, şi alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: „Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmaşul meu într-însa?-„

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deşteptându-mă, am început a plânge şi a mă mâhni pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greşit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu şi de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greşit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire şi mâhnire, am luat o carte ca să citesc şi să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. Şi citind în ea, am aflat la sfârşitul cărţii două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmaşul Născătoarei de Dumnezeu, pe care îl aveam în chilia mea.

Şi îndată am dat cartea înapoi la acela care mi-o dăduse, zicându-i: „Ia-ţi cartea ta, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit”. Iar acela, întrebându-mă şi aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit eu vedenia s-a umplut de râvnă dumnezeiască şi îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare şi le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmaşul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu»”.

Nu se cuvine să tăcem şi aceasta: Sfântul Chiril, cel atât de desăvârşit prieten al lui Hristos şi atât de mare întru sfinţenie, avea încă şi o oarecare prihană într-însul, nu din răutate şi cunoştinţă, ci din oarecare prindere în minte şi din necunoştinţa adevărului. Că numai unul Dumnezeu este fără de păcat şi singur este cu totul neprins de orice patimă, precum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfinţii, oricât de sfinţi ar fi ei, cu toate acestea sunt supuşi, ca nişte oameni, sub neputinţa omenească, şi cad sub oarecare patimi omeneşti. Căci se apucă prihana nu numai de cei mulţi, ci şi de cei prea buni, încât numai Dumnezeu este cu totul fără de greşeală şi neprins de patimi. De aceea şi Sfântul Chiril, ca un om ce era, avea oarecare patimă omenească, însă a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat.

Şi care era patima şi care a fost îndreptarea ei? Ascultaţi: Marele Chiril, având rudenie şi unchi pe patriarhul Teofil, vrăjmaşul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevărate mincinoasele prihăniri pe care le grăia Teofil împotriva lui Hrisostom, vrăjmaşul său, nu din răutate, precum s-a zis mai sus, ci din neştiinţă şi din nerăutate, precum este scris:Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul. Deci din aceste două pricini a luat dumnezeiescul Chiril prepus rău asupra preasfinţitului şi dumnezeiescului părintelui nostru Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când trăia acesta, ci şi după ce s-a săvârşit. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalţi binecredincioşi patriarhi, precum era obiceiul.

Deci Apotic, cel ce a fost după Arsachie patriarh al Constanti- nopolului, a scris către dumnezeiescul Chiril arătând că şi el a fost unul din vrăjmaşii lui Hrisostom; dar mai pe urmă, socotind nevino­văţia şi curăţia acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greşeala sa de mai înainte şi a numărat şi a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreună cu ale celorlalţi sfinţi; deci, sfătuindu-l pe Sfântul Chiril frăţeşte, l-a rugat să facă şi el asemenea, să scrie numele lui Hrisos­tom în pomelnice şi să-l pomenească. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, poate nevoind să prihănească sinodul ce s-a ţinut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

A mai scris după aceasta către dumnezeiescul Chiril şi Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era rudă cu el şi mai bătrân cu vârsta. Acela îl sfătuia cu îndrăzneală şi cu multă cutezare, cum că nedrept şi fără de socoteală se mânie împotriva Sfântului Ioan Hrisostom şi cum că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina şi greşeala omului cu de-amănuntul. Căci şi Dumnezeu, cu toate că ştie toate mai înainte de a se face şi vede mai înainte cele ce au să fie ca şi cum ar fi de faţă, însă Sfânta Scriptură zice că S-a pogorât din cer El însuşi la cetăţile dimprejurul Sodomei, ca să vadă dacă sodomitenii cu adevărat au păcătuit aşa după cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, să ştie:Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit către Mine şi păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârşesc după strigarea lor care vine către Mine; iar de nu, să ştiu. Aceasta a făcut-o Domnul Cel a toate văzător ca să ne dea pildă să nu credem îndată cuvintele prihănitorilor, ci noi înşine să cercetăm mai înainte până ce ne vom încredinţa desăvârşit de este adevărat, aşa după cum auzim.

„Deci şi ţie – zicea către dumnezeiescul Chiril —, ţi se cuvine să socoteşti mai întâi şi apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie, că mulţi din cei ce au fost împreună cu tine la sinodul din Efes te spun pe faţă cum că te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan şi, fiindcă eşti nepot al lui Teofil, urmezi în toate aşezării aceluia. Deci precum acela şi-a arătat nebunia pe faţă, izgonind din scaunul său pe Ioan cel fără de greşeală, sfânt şi iubit al lui Dumnezeu, aşa faci şi tu, prihănind şi gonind slava celui gonit, cu toate că acum el este mort”.

Şi iarăşi acelaşi Sfânt Isidor a scris altă epistolă, către acelaşi dumnezeiesc Chiril, în care zicea acestea: „Mă înfricoşează pildele care se află în dumnezeiasca Scriptură şi mă silesc să-ţi scriu cele ce îţi sunt de trebuinţă. Dacă eu îţi sunt părintele tău – precum mă numeşti -, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, că nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi care au păcătuit. Iar dacă eu sunt fiul tău, precum o ştiu eu însumi, mă înfricoşez să nu mă ajungă pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; căci, putând să oprească pe tatăl său să nu caute vrăji, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, îţi zic ţie acelea care îţi sunt spre folosul tău. Ascultă-mă pe mine, ca să nu te osândeşti şi tu de la Dreptul Judecător şi Cel necăutător în faţă. Leapădă-ţi mânia care o ai asupra celui mort şi să nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i nelinişte”.

Apoi iarăşi, în alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce şi cum s-a izgonit Ioan? Însă eu nu voiesc să-ţi răspund cu de-a­mănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc şi prihănesc pe ceilalţi. Aceasta numai îţi zic ţie, cum că mulţi din cei fără de lege şi-au săvârşit răutatea lor cu nedreptate asupra dreptului acela. Deci, în puţine cuvinte, îţi arăt starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepădat de Moise şi a slujit lui Faraon. Pe cei smeriţi i-a bătut cu bice; pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. Ei zideau cetăţi Egiptului şi el n-a plătit plata lucrătorilor. În nişte lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odrăslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât şi a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu şi propovăduitorul Domnului. Dar casa lui David creşte şi se întăreşte mai mult; iar casa lui Saul se micşorează şi se împuţinează precum vezi”.

Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-şi cunoaşte greşeala şi a se îndrepta, însă atunci a cunoscut adevărul şi atunci s-a îndreptat desăvârşit, când a văzut vedenia care urmează: Sfântului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se află într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe alţi minunaţi şi slăviţi bărbaţi ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul şi pe mulţi sfinţi ai darului celui nou al Sfintei Evanghelii. În locul acela vedea şi o biserică minunată, a cărei frumuseţe era neîntrecută; iar înăuntrul bisericii se auzea o mulţime multă de popor, care cânta o cântare cu viersuire prea dulce. Şi intrând şi sfântul în biserică, cu totul s-a înspăimântat cu mintea de vederea celor de acolo şi s-a umplut cu totul de bucurie şi de dulceaţă în inima sa. Căci vedea acolo şi pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulţime de sfinţi îngeri şi strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea şi pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste şi strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ţinând în mâini cartea învăţăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau şi mulţi alţi bărbaţi slăviţi, care stăteau lângă dânsul ca nişte slujitori, toţi înarmaţi şi ca şi cum ar fi fost pregătiţi să facă o izbândă oarecare.

Acestea văzând Dumnezeiescul Chiril, dorea a merge să se închine Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Chiar a şi alergat la ea ca să i se închine, dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de suliţe, au alergat împotriva lui cu mânie şi nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar şi din biserica aceea l-au izgonit. Iar Sfântul Chiril, în vremea când stătea cutremurat şi se socotea în sine cum se mânia Sfântul Ioan Hrisostom împotriva lui şi cum l-a izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind şi zicând către Sfântul Ioan să-l ierte şi să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neştiinţă a luat prepus rău împotriva lui: „Iartă pe Chiril – a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfântul Ioan -, căci din necunoştinţă a luat prepusul cel rău pentru tine şi va arăta că din neştiinţă a câştigat acest prepus rău, după ce îl va cunoaşte”. Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte.

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfântul Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, ruşinând şi înfruntând pe Nestorie, ocărâtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărâtorul Nestorie ruşinându-l şi pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovă- duindu-mă!” Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit şi, chemându-l înăuntru pe Sfântul Chiril, l-a îmbrăţişat ca un prieten pe prietenul său, şi de dragoste îl săruta cu iubire frăţească şi cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat şi s-au împrietenit amândoi sfinţii între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Deci deşteptându-se Sfântul Chiril şi socotind cu de-amănuntul această vedenie, s-a pocăit foarte mult şi singur se prihănea pe sine; căci atâta vreme a avut patimă deşartă şi nesocotită împotriva unui bărbat preasfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndată pe toţi episcopii Egiptului, a făcut praznic şi sărbătoare mare Sfântului Ioan Hrisostom, a scris numele lui în diptice şi-l pomenea împreună cu sfinţii cei mari, iar în fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă. Apoi i-a scris viaţa lui, din care Gheorghe, patriarhul Alexandriei, a scris şi a alcătuit mai pe urmă Viaţa Sfântului Ioan de Aur, care se află în tomurile Hrisostomului. Astfel s-a ridicat prihana aceasta de pe sfinţenia dumnezeiescului Chiril.

De atunci, fericitul Chiril şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvântătoare la păşunea cea aducătoare de viaţă, povăţuindu-i pe toţi la calea mântu­irii cu mare înţelepciune şi cu ştiinţă duhovnicească, întorcând din rătăcirea diavolului pe cei rătăciţi. Dovadă învederată a înţelepciunii şi a ştiinţei sale este povestirea care urmează, pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor şi astfel vom da sfârşit povestirii.

Avva Daniil ne spune în Pateric, cum că în părţile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrân cuvios, adică cu petrecerea sfânt, dar simplu şi greoi la minte. Pentru aceea, din simplitatea lui, socotea şi zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemând la sine pe bărbatul acela şi înştiinţându-se că face semne şi minuni şi orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înţelepciune ca aceasta. El a zis cu blândeţe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu şi alt gând iarăşi îmi zice că nu este fiul luj Dumnezeu, ci este om şi arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială pentru aceasta. Pentru aceea te-am chemat, ca să-ţi spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ţi descopere adevărul, ca să mi-l arăţi şi mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta şi bizuindu-se pe nevoinţa sa, a răspuns cu cutezare şi cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, şi orice-mi va descoperi, voi arăta-o şi marii tale sfinţenii”.

Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile şi a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i arate cele pentru Melchisedec. Şi descoperindu-i-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril şi i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar sfântul i-a zis: „Şi de unde ştii, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toţi patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toţi aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea şi când a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Deci m-am încredinţat cu adevărat, stăpâne, că desăvârşit este aşa”. Atunci Sfântul Chiril, mulţumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că a izbăvit pe acel bătrân din rătăcire şi l-a eliberat cu pace. Deci bătrânul, ducându-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înţelepciune ca aceasta şi cu astfel de meşteşug duhovnicesc al sfântului, a fost povăţuit bătrânul cel simplu la cunoştinţa adevărului.

Sfântul Chiril a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărţi folositoare de suflet şi dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile şi Glafira la Sfânta Scriptură cea Veche. Şi curăţind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuieşte adevărata lui pomenire, căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârşitului său, ci pomenirea fugii lui, adică a suirii lui din Alexandria la Efes. Această fugă a lui a fost socotită vrednică de praznic; căci a fost pricină de multe bunătăţi pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toată lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie şi dreapta credinţă a fost propovăduită lumii. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoinţă, credinţa cea prea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea şi liniştind-o de tulburări, curăţind turma sa de eresuri şi viaţa sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus să-şi ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoinţe Hristos şi plata pentru osteneli.

Iar la moartea Sfântului Chiril, a stat lângă el însăşi Doamna şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu şi a cercetat pe robul său cu sârguinţă; căci şi el, în viaţa sa, a slujit ei cu credinţă şi mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Şi acum se află în ceruri şi se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii şi cu apostolii, cu ierarhii şi cu toţi sfinţii cei din veac, iar mai ales cu cel desăvârşit şi iubit prieten al său, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; şi stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru şi înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat şi a pătimit rău. Şi neîncetat roagă pe Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime pentru toţi creştinii, ca să dobândească şi ei împărăţia cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca să o dobândim şi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

DoarOrtodox

 

2 comentarii

  1. Acatistul e al Sfântului Atanasie Patelarie, patriarhul Constantinopolului, nu al Sfântului Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei.

    1. Author

      Da ,multumim. Era de fapt Acatistul Atanasie al III-lea – Sfant si Patriarh al Constantinopolului
      Vom remedia curand.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.