De Dumnezeu iubitoarea Maica noastră Alipia s-a născut în satul Vâșelei, județul Gorodisceansk din gubrenia Pnza la 3/16 martie în anul 1905. Părinții ei, Tihon și Vasa erau oameni evlavioși și cu frica lui Dumenzeu. Fetița a primit la botez numele de Agafia și se pare că a iubit-o mult pe sfțnta ei ocrotitoare, căci toată viața a purtat o icoană a Muceniței, de care nu s-a despărțit nici o clipă.

Pe tatăl ei, Tihon Avdeev, Maica și-l amintea ca pe un om evlavios și plin de râvnă pentru cele sfinte, deși aspru din fire, pe care îl vedea ținând posturile cu o mare acrivie, înfrânându-se ca un monah, petrecând Sfântul și Marele Post numai cu pesmeți, iar ca băutură în acel răstimp al anului având o fiertură de paie de orz. Mama ei, Vassa era însă o femeie blândă și harnică, smerită și iubitoare de săraci, bucurându-se mereu să poată îndulci asprimea traiului acelora care nu aveau nici măcar cât ei, agoniseală. Iar Domnul de oameni Iubitorul a rânduit ca vlăstarul unor astfel de părinți să nu se arate cu nimic mai prejos. Maica fiind până la sfârșitul vieții sale limanul nezdruncinat al tuturor nefericiților care veneau la ea cerându-i ajutor în necazurile pe care nu izbuteau să le mai biruiască, în frământările care îi copleșeau, în bolile și ispitele lor, în îndoielile și necredinâa care adesea le umbrea viața. Iar Maica, pe toți, până la unul îi mângâia și îi așeza sub acoperământul Domnului și al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugându-se și adesea punându-și sufletul chiezășie pntru ei. Și se întâmpla că erau unii care veneau la ea, nu dintre aceia cu care oamenii au obiceiul să se mândrească, ci din cei căzuți în întunericul cel mare, din cei care perduseră demult calea mântuirii. Nu de puține ori găsim scris în amintirile însemnate de fiii ei duhovnicești cum ei nu vreau prea iubitori, nici prea virtuoși, rușinându-se și să șadă alături la aceeași masă cu cei pe care maica îi lua înapoi ca pe copiii ei de suflet.

Pe părinții săi i-a iubit foarte mult și își ruga mai târziu fiii duhovnicești să facă pomenire de robii lui Dumnezeu, Vassa și Tihon, precum și pentru robii lui Dumnezeu, Pavel și Evtimia, Serghie și Domna, bunicii ei, zicând că dacă se vor ruga pentru ei, negreșit și ea îi va pomeni până la sfârșitul vieții. Maica voia astfel să înmulțească rugăciunea și dragostea care se țese nevăzut, dar mai puternică decât moartea, din aducerea unuia pe altul înaintea lui Dumnezeu, căci nu avea trebuință Fericita de nicio răsplată pentru a se ruga vreodată pentru vreun om.

ORFANĂ LA 12 ANI

Revoluția din octombrie a distrus pacea caminului Agafiei. Astfel, într-una din zile, pe când copila de numai doisprezece ani se afla, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu la niște vecini, un detașament de represalii Al Armatei Roșii a năvălit în casa familiei Avdeev,ucigându-i pe cei doi soți. Întorcându-se acasă, fetița și-a găsit părinții zăcând într-o baltă de sânge. Ce se va fi petrecut în sufletul iubitor de tăcere și de singurătate al copilei care se vedea deodată față în față cu moartea celor dragi ai sufletului ei, aceasta Singur Știutorul inimilor a cunoscut. Uinitor a fost însă aceea că Agafia s-a arătat mai presus de slăbiciunea firii omenești care ar fi căzut pradă disperării, începând asemenea unui bărbat duhovnicesc să citească pentru ei Psaltirea. Spunea fiii ei duhovnicești că Maica povestea uneori despre aceasta, dând parcă de înțeles că ceva uluitor și sfânt s-a petrecut în sufletul ei, care parcă atunci a învățat pentru totdeauna iertare și blândețea. Și într-adevăr Maica a avut toată viața ei o nerăutate ca de copil. Încercările crude și traiul aspru foarte pe care l-a dus nu i-a înăsprit deloc inima ci, dimpotrivă au arătat-o semănând în jurul ei mereu grija pentru binele celorlalți și iubirea împinsă până la uitarea de sine. Durerea omenească pe care a cunoscut-o până în cele mai adânci cămări ale sufletului a făcut nu să se închidă în sine, ci să dăruie, să ajute, să se roage pentru a ușura poverile omenești.

VIAȚĂ DE PRIBEGIE

După moartea părinților ei, fetița a rămas pentru o vreme la un unchi care i-a oferit adăpost; rudele o iubeau și o numeau cu gingășie Agapcic, dar a lucrat Dumnezeu astfel că în inima ei a înmugurit gândul de a trăi numai pentru Hristos și pentru mântuirea sufletului, așa încât a început să ducă o viață de pribeag. Trebuie spus că viața de pribegie în sfânta Rusie nu era un lucru rar întâlnit. Se găseau oameni dăruiți de Dumnezeu cu un adânc haral pocăinței care părăseau toate ale acestei lumi pentru a duce o viață de hoinar, neavând cel mai adesea mai nimic asupra lor și mergând din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, unde rămâneau o vreme oarecare muncind pentru o bucată de pâine, după care își vedeau mai departe de drumul lor binecuvântat. Agafia a plecat și ea să trăiască astfel. De ce tocmai așa și nu în alt chip? Despre aceasta nu știm; așa va fi fost chemarea Duhului Sfânt. În aceste peregrinări nesfârșite, neavând niciodată ceea ce oamenii obișnuiți au ca lucrurile cele de trebuință, fără un adăpost deasupra capului, fără prieteni, fără rude, fără nimic, decât rugăciunea nedespărțită de inimă, cu anevoie este omului a trăi, iar de nu l-ar întări dragostea de oameni a lui Dumnezeu, o asemenea nevoință aspră nu ar putea fi dusă până la capăt. Numai căldura Duhului Sfânt încălzește și adapă inimile atât de gingaș și cu atâta iubire, încât îl face pe nevoitor să nu mai simtă nevoia nici unei mângâieri omenești. Însă calea până la aceasta este uneori lungă și grea, iar părăsirile harului cer și aici multă răbdare și bărbăție din partea celui care s-a încredințat pe sine unei nevoințe atât de aspre. A devenit parcă o pravilă ca noi, oamenii să ne bucurăm și să ne minunăm de darul care lucrează în acești plăcuți ai lui Dumnezeu, uitând din neluarea aminte sau pur și simplu din necercare că drumul pe care ei l-au străbătut până la această biruință asupra firii, din ale carăei roade ne hrănim noi sărăcia, nu a fost decât cel al unor adevărați luptători, măriți și preafericiți atleți ai duhului.

Maica Alipia cea din fire cuminte și nevorbăreață, cu atât mai puțin ‘se știe’ povestea despre sine; se întâmpla uneori să mai aducă vorba despre câte ceva cu fiii ei duhovnicești; aceștia, o parte din ei, și-au notat și astfel am ajuns să ne cunoaștem puținul acesta cât este. Însă este de ajuns ca viața ei să se arate adevărată fie o pildă de urmat: o pilda de dragoste de Dumnezeu și de sfinții Lui, de dragoste de oameni, de smerenie, de îndelungă răbdare, gingășie, de simplitate, de blândețe, de încredere în mâinile lui Dumnezeu, de jertfire de sine; o pildă de chip al lui Dumnezeu care și-a împlinit rostul.

Luând asupă-și nevoința grea a pribegiei, maica a trecut prin multe locuri; sau cum povestea chiar ea ucenițelor sale, Maria, a fost prin toate sfintele locuri ale Rusiei: la Peșterile de la Pskov, la Jiroviț, Poceaev, Serghiev Posad, la Zagorsk, Piter, Kiev, iar oamenii adesea o primeau cu dragoste căci se găseau încă în acele vremi creștini adevărați care aveau mare dragoste de pelerini, socotind că primesc, fie în sărăcăcioasele lor colibe, fie în casele mari boierești, după cum era starea fiecăruia, pe Însuși Domnul Hristos. Se mai afla încă și un alt obicei, anume acela ca pe vremea verii pelerinii să petreacă prin mănăstiri, iar la venirea iernii să-și găsească adăpost în casa vreunui țăran sau a vreunui boier, care îi primea pentru vreun serviciu oarecare, spre slava lui Dumnezeu. Trebuie ca și Maica va fi petrecut astfel, dar știm că s-a întâmplat, bunăoară după închiderea Lavrei când Maica a rămas din nou pe drumuri, să nu capete loc de găzduire decât în vreun subsol umed și rece unde nu ar fi locuit suflet de om. Maica însă primea toate ca pe voia lui Dumnezeu, cu simplitate și cu inimă bună, nejudecând și nesupărându-se pe nimeni, ajungând la o așa smerenie și dragoste dumnezeiască încât să poarte o mare mulțumire pentru o noapte liniștită, pentru un zâmbet, ori un pahar cu apă, sau o privire caldă.

Se știe de pildă că odată, după ce a scăpat din lagărul german, a aflat că la Cernigov se aduseseră moaștele Sfântului Teodosie și a pornit numaidecât într-acolo, pe jos, ca să se închine plăcutului lui Dumnezeu. Ajungând în cele din urmă, a cerut adăpost pentru noapte starostelui bisericii de acolo; răspunsul a venit însă greu și urâcios. Dar Fericita l-a urmat în tăcere pe creștinul acela până acasă, cu multă smerenie mergând în urma lui. Iar pricina nu era aceea că ar fi socotit să insiste, așa ceva era cu totul străin de firea Agafiei. Nu. Ci primise de la Domnul vestire lăuntrică despre nenorocirea care se abătuse asupra familiei nefericitului aceluia; numai ce a ajuns aproape de casă, că a și fost întâmpinat de soția, care i-a vestit cu strigăte și lacrimi că fiica lor murea din pricina unei intoxicații cu dioxid de carbon. Atunci maica a intrat după ei în casă și a turnat în gura fetei aghiasmă, apă vie, cum o numea ea, după care a și stropit-o; fetița și-a revenit în chip minunat, iar starostele a început a o îmbulzi cu rugămintea de a rămâne la ei. Dar Agafia nu a primit, căci nu voia nici plată, nici slavă de la oameni; și-a văzut mai departe de drumul ei.

PRIGONITĂ DE BOLȘEVICI

În anii ’30 a fost arestată de bolșevici. Despre vremea pe care a petrecut-o în închisoare, iarăși Fericita nu vorbea prea mult. Doar despre izbăvirea ei minunată, după ce a stat în celula condamnaților la moarte, povestea, spre slava lui Dumnezeu și a Sfântului Apostol Petru, care a eliberat-o în chip mai presus de fire și căruia i-a purtat o dragoste mare până la sfârșitul vieții, socotindu-l ocrotitorul său ceresc. Aceasta era pricina pentreu care mai târziu, în biserica de la Demievka, Maica stătea negreșitpe scăunelul ei mic, așezat în fața icoanei Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În celul celor care aveau să fie împușcați, Maica a petrecut până în clipa când tot luând în fiecare noapte câte cinci-șase oameni spre a fi uciși, nu mai rămăsese decțt ea, împreună cu un preot și cu fiul acestuia. În ultima dimineață. preotul i-a propus fiului său să înceapă panihida pentru ei doi, spunându-i Maicii că ea va scăpa. Și într-adevăr pe ei doi seara i-a luat, iar pe Maica a eliberat-o Sfântul Apostol: așa cum povestea Mariei, în chip minunat ușa celulei s-a deschis și mergând pe un culoar întunecat, Fericita s-a văzut afară. Acum viața de preibegie mai grea din pricină că Agafia nu avea acte, ceea ce în vremea sovietelor echivala cu sancțiuni penale, care se soldau cel mai adesea cu închisoarea (pe vremea lui Stalin), iar mai târziu, cu închiderea în spitalului de psihiatrie. Dar Domnul a păzit-o pe aleasa Sa și o vreme și-a putut continua viața mergând din loc în loc. Firea ei pașnică și blândă, smerenia și neîndrăzneala o făceau să fie iubită de oameni, care simțeau lucrând în ea darul lui Dumnezeu. Iar ea adesea, prin casele unde era primită se lupta nevăzut întreaga noapte cu duhurile necurate, spre a le alunga de la cei care își făcuseră milă să îi ofere mângâierea unui adăpost.

ÎN LAGĂRUL NAZIST

Astfel s-au mai scurs câtiva ani din viața Fericitei până a venit și clipa unei noi încercări pe care a îngăduit-o Dumnezeu, Care voia ca sufletul alesei Sale să strălucească precum diamantul, pentru ca pri suferințecălindu-și inima, să poate fi apoi liman celor rătăciți și pierduți. Astfel, vremea celui de-al Doilea Război Mondial a adus pentru Maica un nou răstimp petrecut, de astă dată, într-un lagăr german de muncă, fiind luată prizonieră, alături de mulți alții. Nu se știe iarăși cât timp a petrecut acolo, destul cât să poată munci într-una din făbricuțele pe care aceia le deschiseseră pentru prizonierii riși, dar a rânduit Domnul ca, după ce micuța și plăpânda Agafia i-a ajutat pe mulți să scape, să fugă în cele din urmă și ea. Mai mult nu știm, fără numai atât că după ce s-a aflat afară de înfricoșătoarele porți, a pornit-o pe un drum de-a lungul mării, pe care l-a străbătut vreme de unsprezece zile și unsprezece nopți, tăinuindu-se de privirile oamenilor. I-au rămas pe mâini și pe picioare cicatrici adânci de la căzăturile din acele zile de spaimă. Scăpând din lagăr, dar neavând nici un fel de act asupra ei era expusă tot timpul primejdiei de a fi socotită de rusi – spion neamț, iar de nemți – partizan. Iat cu această frică, Agafia a trebuit să trăiască tot timpul până s-a sălășluit în Lavra Peșterilor din Kiev.Despre vremea petrecută în temniță sau în lagăr, Maica spunea cu gingășie numai atât: când am fost la Odessa.

MONAHISM ȘI NEBUNIE PENTRU HRISTOS LA LAVRA PEȘTERILOR

Despre jugul nebuniei pentru Hristos pe care a socotit să și-l adauge nevoințelor sale, din nou, va fi fost chemarea Domnului făcută prin părintele ei duhovnic, care în primii ei ani petrecuți în Lavră, a fost chiar egumenul acesteia, arhimandritul Cronid. Ucenița ei, Maria spunea că poate binecuvântare pentru aceasta să fi primit Maica și de la Schiegumenul Teodosie Ierusalimiteanul, bătrânul cel vestit pe care Fericita l-a întâlnit după fuga din lagăr. Ceea ce sigur se știe însă este că Maica nu a pornit la această nouă nevoință din propria sa voie, pentru că era foarte aspră mai târziu cu cei care credeau că pot începe acest drum având îndrumător șio sfetnic doar fierbânțeala propriei inimi.

Arhimandritul Cronid a primit-o spre îndrumare pe Agafia, îngăduindu-i să șadă acolo, dându-i binecuvântare să se nevoiască vara și iarna în scorbura unui tei, care se afla langă fântâna Sfântului Teodosie (care astăzi din nefericire nu mai este) dar și, ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria Lavrei, sau cel puțin nu a rămas nimic însemnat despre aceasta, anume să fie tunsă în monahism într-una din bisericuțele din peșteră, primind numele zugravului de icoane și de minuni făcătorului Alipie. Ori singur și acest lucru grăiește de ajuns pentru a înțelege măsura duhovnicească a smeritei și nevoitoarei ascete. Și încă: odată, fiica ei duhovnicească, Marta a văzut-o pe Maica după ce deja trecuse la Domnul stând în peștera Sfântului Teodosie, lângă racla Sfântului Zaharia Pustnicul. Surprinsă ucenica a întrebat-o ce face acolo, iar Maica i-a răspuns să în cer ea stă alături de sfinții din Lavra Peșterilor.

În Lavră, Maica Alipia s-a nevoit mult. Iernile grele nu aveau mângâiere și întărire decât rugăciunea lui Iisus, căci adesea zăpada era atât de mare, încât îi acoperea intrarea în scorbură astfel că rămânea acolo, în locul acela strâmt și umed zile la rând. Locul era umed și nepotrivit chiar și în lunile de vară, dar iernile, când gerurile se întețeau, iar Fericita era silită să stea nemișcată în strântimea aceea de scorbură, era nevoie de o și mai mare răbdare. Maica spunea odată: În Lavră eu amtrăit vreme de douăzeci de ani (adică până bolșevicii au închis-o din nou). Trei ani în scorbură am stat, era tare frig, zăpada era mare, mi-era foame, dar am răbdat toate. Uneori era cumplit de frig și atunci mă duceam pe holul Părinților să mă încălzesc. Da. Și vine unul și îmi dă o bucățică de pâine; altul vine și mă alungă: babo, n-ai altă treabă decât să stai pe aici?, dar eu nu mă supăram pe ei niciodată, povestea Maica cea fără de răutate. Diminețile, după Sfânta Liturghie o cerceta părintele Cronid, aducându-i și tainul de pesmeți. Asprimea acestui om poate părea de neînțeles, dar taina pe care o ascundea sufletul său mare, căci tocmai pentru că și el trăia din roadele cele mai dulci decât mierea ale vieții de liniștire, nu voia să dea nici un loc pentru vreun cuvânt care nu ar fi fost neapărat de trebuință. Așa se explică puținele cuvinte pe care le rostea, căci vedea harul care se sălășluise în sufletul marii nevoitoare și, asemeni asceților de demult se temea să nu alunge pacea nici măcar cu un singur cuget sau grai.

Vara, Fericita se odihnea uneori și se ruga în grădina Lavrei: Mă așezam să mă odihnesc la umbra copacilor, si de jur împrejur pruni, meri, peri… Așa de tare voiam să gust măcar, dar nu se putea, că nu erau ai mei, așa că făceam răbdare. În vremea aceea oamenii începuseră să o cinstească pe Maica Alipia ca pe o rugătoare și o mare nevoitoare; spuneau cei care au cunoscut-o chiar din acele răstipuri că ea semăna cu o pelerină oarecare, căci se purta cu multă smerenie, dar se și deosebea prin marea ei tăcere, prin cumințenia deosebită și prin frumusețea și seninătatea privirii. Povestea o fiică duhovnicească ce mergea pe atunci în Lavră, copilă fiind, dimpreună cu mama ei, care o cinstea în mod deosebit pe Maica, și pe care o numeau cu gingășie Lipa, că se întrebau ele adesea cum se poate că, neavând nici casă, nici măcar o singură haină de schimb, era mereu atât de curată și răspândea o mireasmă atât de plăcută. S-a întâmplat apoi să o vadă spălându-și hainele jos la Nipru și s-au minunat tare văzând că după ce le scotea din apă și le scutura, le îmbrăca pe loc, așa ude cum erau și aceasta pe orice vreme ar fi fost și fără să răcească. Oamenii care o întâlneau pe Fericita erau uimiți de privirea ei de o bândețe și bunătate care îi făcea să își uite într-o clipă necazurile și să se lase parcă purtați spre altă lume, unde erau înțelesurie, altele erau măsurile lucrurilor. Mulți spuneau că privind-o pe Maica, li se bucura sufletul ca și cum ar fi înviat dintr-o moarte de mulți ani; se simțeau învăluiți de bunătate, apărați, iertați, se simțeau înviați. Această privire a Maicii era și pricina pentru care mai nimeni nu își dădea seama ce vârstă avea, căci părea adeseori o copilă; doar după nopțile grele de iarnă, chipul ei purta semnele luptelor peste fire pe care le ducea.

Precum am spus, Maica a luat asupra ei nevoința nebuniei pentru Hristos, ca o chemare deosebită a lui Dumnezeu, făcută prin părintele ei duhovnicesc; așa se face că știind bine greutatea acestei nevoințe, precum și marile ispite pe care nevoitorul le are de trecut, ea nu îngăduia nimănui să se înhame la acest drum fără binecuvântarea unui duhovnic experimentat. Căci se întâmplau să mai vină pe la ea tineri înflăcărați de lecturile din care li se părea că pot zbura cu aripile altora, cerându-i binecuvântare pentru această nevoință, dar Maica din câte se știe nu a binecuvântat pe nimeni să o urmeze. Unui tânăr care a venit odată cu astfel de gânduri, i-a spus de la început, fără ca acela să aibă vreme să îi pună înainte cele pe care le purta în mintea lui: să nu te duci acolo, te vor omorî, te vor zdrobi!

La moartea părintelui Cronid, pe Maica a luat-o în grijă bătrânul Damian schimonahul. Acesta se arăta mai blând și mai îngăduitor cu ea lăsând-o să petreacă nopțile geroase de iarnă în casa scărilor de la chiliile fraților, iar când frigul se întețea peste măsură, o sfătuia să meargă să se încălzească la ușa bătrânului duhovnic Andrei. Dar în afara frigului, mai era o binecuvântată pricină a acestei înlesniri: cuviosul Damian văzuse mai dinainte petrecerea îngerească a Maicii, precum și darul Duhului Sfânt care se sălășluiește în ea și, știind că avea ea însăși să fie un liman al tuturor necăjiților, a trimis-o să stea la chilia acelui om care toată viața și-o petrecuse slujindu-le oamenilor. Pentru că de fapt ușa chiliei era doar un cuvânt, denumirea unui loc, nu a obiectului în sine, căci ea nu avea rolul unei uși obișnuite, pentru că nu se închidea niciodată; pururi deschisă, zi și noapte, zecilor și sutelor de oameni care îl cercetau pe bătrân: oameni bolnavi, săraci, demonizați, cu cele mai diferite probleme și pe care părintele îi ajuta fără a se precupeți pe sine în nimic, întocmai cum avea să facă și Maica în clipa în care Domnul avea să o cheme la acesta. Și încă: Cuviosul Damian știa din proprie experiență ce mare greutate trăiește un ucenic atunci când își pierde starețul; el însuși trăise durerea acestei despărțiri în urmă cu mai bine de cincizeci de ani atunci când îșipierduse starețul, pe Cuviosul Iona, egumenul mănăstirii Sfintei Treimi din Kiev. Damian fusese cel mai apropiat dintre cei șase ucenici de chilie ai Cuviosului Iona, iar atunci când acesta a trecut la Domnul, tânărul frate ascultător a fost cuprins de o mare deznadejde. Zăcând mai multe zile și neputând să-și revină în fire cu nimic, tot ce a mai putut face a fost să vină în Lavră unde se ruga cu lacrimi grele plăcuților lui Dumnezeu să- arate calea pe care Domnul voia ca el să pășească. Și astfel din rânduiala lui Dumnezeu s-a sălășluit în Lavră, care i-a devenit liman, dar și loc de nevoință, așa încât gustând și din el amărăciunea vieții de orfan, a știut să aducă mângâiere acestei pribege fără adăpost, a cărei singura bucurie era rugăciunea.

ALȚI 18 ANI DE PRIBEGIE

Maica a petrecut în Lavră vreme de douăzeci de ani, până când bolșevicii au închis-o din nou, pretextând trebuința unei reparații, prilej cu care i-au alungat din nou pe toți viețuitorii sfântului locaș, pe care s-au silit apoi să-l transforme în muzeu al ateismului științific. Neînchipuit de grea încercare a fost aceasta pentru toți părinții: siliți să slujească ultima Liturghie în Peșteri, sub presiunea insuportabilă a bolșevicilor care se credeau un fel de dumnezei, siliți să guste pentru ultima dată mâncarea cu toții, împreună, la trapeza mănăstirii, siliți să predea cheile și odoarele cele mai scumpe decât viața lor, în mâinile acelor pângăritori, care au profanat moaștele cuvioșilor, au rupt bucăți din trupurile lor sau le-au răsturnat punându-i cu capul în jos, au dat foc și au batjocorit icoanele, au intrat cu tunurile de apă în peșteri, au arncat candelele pe jos, alungându-i pe părinți, silindu-i să plece care încotro, încercând să le ucidă dacă nu trupurile, ca la începutul prigoanei, sau cel puțin nu atât de deschis, dar sufletele punăndu-le la grea cumpănă. Deosebit de tăcută și retrasă de obicei, în acele zile puțin înainte de închiderea Lavrei, oamenii o vedeau adesea pe Maica Alipia căzând în genunchi, cu mâinile ridicare la cer, plângând și zicând ceva în dialectul mordvin pe care îl înrebuința adesea. Și iată, din nou a început viața de hoinar. De acum fericita nu mai era foarte tânără, avea 56 de ani, iar faptul că fusese silită să renunțe la chipul de petrecere cu care se obișnuise, între zidurile Lavrei, alături de sfinți, o îngreuna mult. Însă, cuminte cum îi era firea și cu mare smerenie s-a plecat din nou voii Domnului și a început să își caute iarăși loc unde să rămână peste noapte. În timpul zilei, se ostenea muncind pe la cineva: vopsind, muruind cu lot, ugrăvind, făcând curat, iar serile se rătrăgea în diferite adăposturi pe care le rânduia Dumnezeu să le aibă și începea rugăciunile. Și așa s-au scurs încă optsprezece ani din viața ei.

LA GOLOSEEV

În ultimii ani ai vieții mergea la biserica de la Demievka, unde cu binecuvântarea protoiereului Alexei Iliușcenko, cel care apoi a devenit Arhiepiscopul Varlaam, asculta după slujbă necazurile oamenilor, rugându-se apoi pentru ei. Și a rânduit Dumnezeu ca în cele din urmă, una dintre fiicele duhovnicești ale Maicii Alipia să-i găsească o căsuță unde să se poată retrage și ruga în singurătate și fără a mai fi silită să se mute mereu. Aceasta se afla pe strada Zatevahina, mai exact în ruinele schitului Goloseev. Iar aici a fost din nou purtarea de greijă a lui Dumnezeu, pentru marea dragoste a Maicii față de Cuvioșii Peșterilor, dar și a acelora față de ea, căci schitul fusese un metoc al Lavrei. Acum el fusese distrus de bolșevici, iar printre carele care au rămas părăsite în urma oamenilor, pe care puterea sovietică i-a îngrămădit să locuiască în fostele chilii ale călugărilor, era și cea care a devenit apoi căsuța Maicii Alipia. Era retrasă, ascunsă într-un desiș, pe un deal, la intrarea în pădure: minunat loc pentru un nevoitor singuratic. Dar a devenit locul poate cel mai căutat în vremea aceea, cel puțin în hotarele acelei părți a Ucrainei căci la Maica veneau sute de oameni împovărați de boli, de necazuri, de lipsa de sens, de credință, vlăguiți de păcate. Iar Maica îi primea cu o dragoste care le vindeca pe loc dureroasele răni ale sufletului. O cercetau și preoți și monahi, egumeni, iar ea știa întotdeauna nu numai câți oameni aveau să vină la ea, căci gătea mereu mâncare întocmai, niciodată mai puțin sau mai mult, dar încă și cugetele lor le știa. Bunăoară, odată a venit la ea o femeie care suferea de patima curviei și își înșela de ani de zile soțul fără a putea să iasă din capcanele unei astfel de viețuiri. La Maica venise nici ea neștiind bine de ce; pur și simplu o durea ceva, viața pe care o ducea, o durea ceva ca o moarte. Faptul că păcătuia îi făcea să-i fie rușine de Maica, dar cu toate acestea a mers la ea pentru că era deznădăjduită de viață. Văzând-o Fericita, a luat-o de mână, a așezat-o pe pat și s-a așezat și ea alături. Privirea plină de bunătate a Maicii a învăluit sufletul chinuit al femieii până în adânc, dar se sfia să înceapă vorba cu ea. Atunci Fericita i-a zis cu simplitatea ei copilărească: Dar ce frumos ești tu! Și eu când am fost tânăr am fost foarte frumos! Da, așa am fost! (cei care au cunoscut-o se obișnuiseră cu faptul că Maica nu folosea când vorbea decât genul masculin). După care a îneput să înșire păcate pe care ea nu le săvârșise niciodată dar erau păcatele femeii care venise la ea și care auzindu-le, a început să mărturisească și ea că a făcut așa întocmai și astfel, Maica a ajutat-o să-și curățească sufletul și să plece de parcă ar fi avut aripi la inimă. După o oarecare vreme, această femeie dimpreună cu soțul și cu fiica ei au fost tunși în monahism. Și nu o dată sau de două ori s-a făcut Maica tuturor toate, ci așa a fost, necurmată lucrarea ei de-a lungul acelor ani.

CA O ROUĂ PESTE UN PĂMÂNT CRĂPAT DE ARȘIȚĂ

Maica Alipia purta ea însăși povara neascultării ucenicilor ei; uneori părea că devine aspră atunci când aceștia nu o ascultau, dar era acea asprime pe care o au mamele față de copiii lor, atunci când aceștia sunt îndărătnici, căci toți cei ce veneau la ea simțeau fără putință de tăgadă marea ei dragoste care le nvăluia inimile. Așa se face că atunci când nu mai primeau cuvântul, știind ce năpastă avea să se abată celui neascultător, Fericita își sporea nevoințele pentru a acopieri cât mai mult cu harul lui Dumnezeu sufletul celor care nu împlineau cuvântul ei, care nu era al ei, ci al lui Dumnezeu Însuși: povestea cu asprime zile și săptămâni la rând, se ruga nopți întregi, ori primea înfricoșătoare lovituri de la demoni, astfel punându-se pe sine chezaș pentru mântuirea fiilor ei duhovnicești.

Însă nevoințele de taină ale Maicii au rămas știute numai de Dumnezeu; ucenicii ei vedeau că nu dormea niciodată întinsă în pat, în care oricum avea o mulțime de săculeți cu nisip, care o împiedicau să se întindă; se ruga toată noaptea, iar când obosea, se așeza pe marginea patului. Săculeții îi scotea doar atunci când vreuna din ucenicele ei avea marea binecuvântare de a rămâne peste noapte la ea. Povestea una dintre ele că se afla într-o duminică după amiază la Maica; se liniștiseră toate, era spre seară și ele ședeau în grădinuța care până atunci roise de oameni care veniseră după sfat. Acum se plea ziua și se molcomiseră toate. Și cum ședeau ele amândouă astfel, ucenița și-a zis în sine: Doamne dacă aș putea muri așa cum sunt acum; îmi este atât de bine lângă Maica… Deodată Fericita s-a întors spre ea: Ce spui tu acolo? Atunci femeia i-a spus cu glas tare: Maica, mi-e atât de bine lângă dumneavoastră! 

Atunci când se întâmpla ca vreuna din ucenițe să rămână peste noapte la ea, Maica își continua nevoințele, cu simplitatea ei obișnuită, dar uneori se rugau chiar ămpreună, iar atunci părea că pe lumea nu poate fi o fericire mai mare. De mancat, Fericita gusta foarte puțin, măcar că îi era foarte drag să le pregă tească oamenilor bunătăți cu care îi ospăta din belșug; într-atât încât se șta de acum că tot cel care mergea la ea, precum odinioară la Cuviosul Alexie Șepelev, era numaidecât pus la masă, iar acolo avea de dat o adevărată bătălie cu cantitățile uriașe de mâncare pe care i le îmbia. Dar și aici se ascundea o taină; Maica făcea multă rugăciune atunci când gătea pentru oaspeții săi, căci printre aceste bucate ei se tămăduiau de diferite boli pe care le aveau, fie trupești, fie duhovnicești. Aceasta este și pricina pentru care atunci când binecuvânta pe cineva să o ajute la gătit, ascultarea trebuia întotdeauna împlinită fără discuții zadarnice, căci ea nu întrerupea rugăciunea. Maicaîi tămăduia pe oameni prin bucatele pe care le fierbea pentru ei, sau prin vinul pe care li-l dădea să-l bea, dar mesele acestea nu aveau un rol în acele vremuri în care toți erau obișnuiți doar să tremure și să se ascundă; Fericita îi aduna laolaltă, îi punea să șadă la alături și le descrețea inimile și sufletele; oameniii legau prietenii, își deschideau sufletele și ochii minții spre durerea celorlalți, vedeau că nu sunt singuri, că se mai putea trăi frumos, pașnic, frățește, aproape ca în primele veacuri ale creștinismului. Maica se făcea pentru sufletele lor ca o rouă peste un pământ crăpat de arșiță, care încet-încet capătă din nou puterea de a lega rod.

Astfel s-a nevoit această bine-plăcută în ultimii nouă ani ai vieții sale. Adesea se sfârșea de oboseală, căci zilnic îi călcau pragul casei între 50 și 60 de oameni. Uneori câte o ucenică încerca să îi spună să nu-i mai primească pe toți, dar sufletul plin de dragoste și de gingășie al celei care băuse din destul paharul necazurilor în această viață nu se îndura să refuze pe nimeni, oricât de rău s-ar fi simțit. Ba chiar se necăjea dacă atunci când îi era foarte rău, ucenica îi întorcea pe oameni, punând-o să-i cheme înapoi.

VOI MURI CÂND VA FI PRIMA ZĂPADĂ

Cu două săptămâni înainte de a muri, Maica Alipia a spus: Încălziți apă, spălați-ma, eu plec din viața aceasta! Cu o săptămână înainte de a pleca, s-au adunat la ea în chilie fiii ei duhovnicești; ea s-a închinat până la pământ în fața fiecăruia dintre ei, zicâd: Iarta-mă, iartă-mă, iartă-mă! Ucenica ei cea mai apropiată a început să plângă tare: Nu plânge, i-a zis Maica, vei veni la mine la mormânt și îmi vei povesti totul ca și cum eu aș fi aici lângă tine, iar eu te voi auzi și Domnul te va ajuta! Altădată Fericita a spus: Eu rămân aici cu voi. Duceți-vă și dați ocol căsuței și eu vă voi auzi și dacă voi afla îndrăzneală înaintea Domnului, voi mijloci pentru voi. Și a mai zis Maica: Eu voi muri când va da prima zăpadă și primul îngheț!

Pe data de 30 octombrie din anul 1988 a căzut prima zăpdaă și a dat primul îngheț. După slujbă, chilia Maicii s-a umplut de oameni: toți voiau să o mai vadă o dată, să își ia rămas bun, să primească ultima binecuvântare. Fiii duhovnicești plângeau, se rugau. Când a vnit clipa despărțirii, Fericita s-a ridicat puțin, a privit, a privit serios și adânc spre ei și însemnându-i de trei ori cu semnul sfintei cruci, a binecuvântat ca toți, în afară de o ucenică, să plece la Kitaev spre a se ruga acolo plăcuților lui Dumenzeu, Teofil și Dositeea, iar aceasta a făcut-o pentru ca sufletul ei plin de gingășie înțelegea ce grea avea să le fie despărțirea de ea.

Adormită în Domnul, Maica părea încă mai frumoasă, căci chipul ei era plin de pacea și de lumina celui care a ajuns la capătul călătoriei pe care a săvârșit-o după voia lui Dumnezeu. Pentru înmormântare au pregătit-o monahiile de la mănăstirea Florovski. În chip minunat, autoritățile au îngăduit să fie înmormântată în cimitirul mănăstirii deși părea de neconceput ca o monahie care nu a avut nici pașaport, nici viză de reședință să fie îngropată în cimitirul orășenesc. Pe timpul vieții sale, una dintre cele mai iubite îndeletniciri ale Maicii fusese să aducă prinoase pentru cei adormiți și să aprină lumânări sfinților atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți; până astăzi enoriașii bisericii Demievka își amintesc uriașele cantități de colaci, turte și alte prinoase pe care maica le aducea spre a fi împărțite pentru sufletele celor care acum nu mai nădajduiau decât la rugăciunile celor care își făceau milostenie să-i pomenească și pentru care ea își cheltuia toți banii pe care îi primea de la oameni. Iar acum la ceasul despărțirii de cea care le fusese întocmai ca o maică bună, la cimitirul de la Lesnoie curgeau râuri de oameni. Și până astăzi, în fiecare zi, zeci de oameni vin la ea și o roagă ca și când trăia, să-i ajute, să-i ocrotească, să-i salveze din situațiile grele ale vieții; alții vin să-i mulțumească sau pur și simplu, să o salute.

Cu fiecare an poporul cinstește tot mai mult pomenirea acestei sfinte nevoitoare la rugăciunile căreia aleargă fără preget. Cu mila lui Dumnezeu, Înaltpreasfințitul Vladimir a binecuvântat ca osemintele Miacii să fie mutate în Sihăstria Acoperământul Maicii Domnului de la Goloseev. Sfintele ei moaște au fost aflate în dimineața zilei de 5/18 mai a anului 2006. Acum ele se află într-un mormânt de marmură din paraclisul bisericii Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Goloseev. Acolo se sevârșesc în fiecare zi panihide și litii pentru adihna fericitei și pururea pomenitei maicii noastre Alipia, această comoară a simplității, bunătății, blândeții, asculării și dragostei plină de jertfelnicie va fi proslăvită oficial în rândul sfinților, alături de care credincioșii o pomenesc deja de peste două decenii.

traducere din limba rusă: MONAHIA MINA, Sfânta Mănăstire Nera pentru Foaia Diecezană, Nr. 1-2 ian.-feb. 2019 (Periodic de cultură și spiritualitate editat de Episcopia Caransebeșului)

fotografii: http://alipiya.kiev.ua

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.