HRISTOS A ÎNVIAT, IAR NOI NE OMORÂM UNII PE ALȚII? „Ținta noastră supremă nu trebuie să fie pământul, ci Paradisul, Cerul pe care l-am pierdut prin păcat; viața veșnică, iar nu viața aceasta, sălbăticită de pretenții teritoriale și de război” PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei și Romanaților

Scrisoare Pastorală a PS Sebastian la Învierea Domnului 2022

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților,

Clerului și credincioșilor din ținuturile

Oltului și Romanaților

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI

Anul Mântuirii 2022

 

HRISTOS A ÎNVIAT,

IAR NOI NE OMORÂM UNII PE ALȚII?

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

Troparul sărbătorii Paștelui – „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” – ne încredințează că Domnul, prin Învierea Sa, le-a dăruit viață până și celor morți. Cu cât mai mult nu ne va dărui nouă, celor vii, viață veșnică, dacă vom înțelege să căutăm a trăi pentru aceasta. Iar dacă Hristos ne dăruiește tuturor o astfel de viață, noi de ce ne omorâm unii pe alții?!…

Trăim de două luni de zile momente de groază, de război, între frați de aceeași gintă, aceeași limbă și aceeași credință. Pentru ce? Ce avem de împărțit atât de important, încât să ne sfâșiem între noi precum fiarele sălbatice? S-a trezit „Ursul de la răsărit”, speriat că „Vulpea de peste ocean” se apropie nepermis de mult de teritoriul său și a pornit un război preventiv. Ucide tot ce-i stă în preajmă, de teama „drobului de sare”[1] care i-ar putea deranja bârlogul. Uite așa, ca să se învețe minte toată „fauna” să nu se mai apropie de ceea ce „este (a fost) al lui”! A văzut el că Vulpea a mai „democratizat” și resursele naturale ale altor state și atunci s-a gândit să-i dea o lecție de invazie „a la Stalin”. Doamne ferește să se ridice cu pretenții și „Dragonul roșu” de la capătul celălalt al lumii!…

Am evocat aceste mostre de animale sălbatice, pentru că doar lor le este specific, prin fire, să se omoare unele pe altele pentru a-și marca teritoriile. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atrage atenția că mintea care se îndepărtează de Dumnezeu se face fie demonică, prin mândrie, fie dobitocească, prin patimile poftelor de tot felul, iar Olivier Clement spune că, fără perspectiva veșniciei, omenirea riscă să ajungă simplă zoologie. Nu trebuie să uităm că starea noastră firească, a oamenilor, nu este această viețuire terestră, ca să ne ucidem între noi pentru pământ, ci căutarea și regăsirea PARADISULUI de odinioară! În acela am fost rânduiți de Dumnezeu întru început, iar pe pământ am ajuns doar din cauza păcatului. Ca penitență (Fac. 3, 23-24). Adică pentru a învăța să trăim din nou în Cer. Dar, din cauza lăcomiei și a ambițiilor noastre de tot felul, în loc să facem din pământ o prelungire a Cerului – „precum în cer, așa și pe pământ” (Mt. 6, 10) – am făcut din el o obsesie bolnavă și un câmp de luptă fratricidă.

Mai mult, de-a lungul vremii s-a încercat și atragerea lui Dumnezeu în conflictele noastre pământene. Amestecul, însă – pe cât de periculos, pe atât de ipocrit –, al politicului cu Religia a animat „Războiul sfânt” practicat de către musulmani, odioasa Inchiziție din unele țări catolice și Cezaropapismul răsăritean. De la astfel de compromisuri în istorie și până la atacarea de acum a Ucrainei de către un pravoslavnic ctitor de biserici, precum și a altor țări, în trecut, la ordinul unor președinți care nu-și încheie niciodată discursurile fără sintagma „God bless America”, nu mai era decât un pas. Ucraina, Irakul, Iugoslavia, Siria, Afganistanul și alte țări atacate când de unii, când de alții, sunt tot atâtea dovezi că dumnezeul lumii acesteia este, mai degrabă, PĂMÂNTUL, cu tot ceea are el de oferit – bogăție, putere, sfere de influență, resurse –, iar nu Dumnezeul Cerului.

Cum și de ce s-a ajuns aici? Am ajuns aici pentru că ne-am obișnuit a încălca prea ușor porunca Domnului care zice: „să nu ucizi” (Ieșire 20, 13). Am ajuns aici pentru că prea am ignorat învățătura sfântă care ne interzice să răspundem răului cu rău: „celui ce te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Mt. 5, 39). Ce să mai zicem de iubirea vrăjmașilor (Mt. 5, 44)? Am ajuns aici pentru că, între Cer și pământ, noi am ales pământul, cu tot ceea ce are el mai rău – viața ca o junglă, lupta pentru teritorii și resurse, înrobirea și uciderea celor mai slabi de către cei puternici. Toate acestea, însă, nu arată decât că suntem pe punctul de a eșua ca specie umană și ca fii ai Dumnezeului Cerului, Care nu ne-a creat pentru „pământ”; nu ne-a trimis aici ca să ne pierdem în pământescul acestei lumi, în sălbăticia luptei pentru teritorii și pentru supremație. 

Dreptmăritori creștini,

Sfânta Înviere pe care o sărbătorim astăzi, și prin care Domnul ne-a dăruit tuturor viața veșnică, ne cheamă pe toți să fim frați și „să ne iubim unii pe alții, după cum El ne-a iubit pe noi” (In 13, 34). Ne cere să privim pământul nu ca pe o pradă sau ca pe un zid care ne desparte pe unii de alții, ci ca pe un dar și o scară de urcare către Cer. Ținta noastră supremă nu trebuie să fie pământul – pe care, după cum am mai spus, l-am primit doar pasager –, ci Paradisul, Cerul pe care l-am pierdut prin păcat; viața veșnică, iar nu viața aceasta, sălbăticită de pretenții teritoriale și de război.

Iată unde ne-au adus ambițiile noastre pământene și ignorarea poruncilor Domnului! Lipindu-ne sufletul prea mult de pământ, nu am făcut din viața noastră decât un șir de crize care, parcă, nu se mai termină: criză medicală, criză militară, criză economică… Ce se va alege, oare, de lumea aceasta a noastră, pe care ne-o făuriserăm așa de frumoasă și în care începuserăm să ne simțim atât de bine? Priviți ce riscă să se aleagă de o țară precum Ucraina! Priviți ce a mai rămas din Siria, din Afganistan și din celelalte țări, victime ale luptei înverșunate pentru pământ! Priviți unde duce setea obsesivă de putere, înstrăinarea de Părintele nostru Dumnezeu și haideți să ne trezim, până nu este prea târziu!

Dragii mei,

La început, Dumnezeu S-a arătat încântat de lumea pe care a făcut-o – „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31) –, dar, urmare păcatului, ne-a avertizat că „blestemat va fi pământul pentru noi” (Fac. 3, 17). Cu alte cuvinte, lumea noastră va mai fi „bună foarte” doar atâta vreme cât va mai tinde spre Paradisul pierdut, doar atâta timp cât va respinge păcatul, cu obsesiile și ambițiile lui pătimașe, care riscă să o arunce într-o continuă criză. Fără Dumnezeu, lumea noastră o va duce dintr-o criză în alta, alegându-se doar cu blestemul: cu blestemul pământului, cu blestemul vieții ca o junglă, cu blestemul războiului fratricid, cu blestemul ruinării a tot ceea ce s-a construit și s-a realizat mai frumos în ea.

Ce ar trebui să facem noi, ca buni creștini, care înțelegem că „nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea care va să vie o căutăm” (Evr. 13, 14)? Cred că, în primul rând, ar trebui să ne dezlipim sufletul de „pământ”, de vreme ce ne-am atașat atât de mult de el, și să învățăm a trăi mai mult pentru Cer. Apoi, să arătăm că prețuim OMUL mai mult decât teritoriile vremelnic ocupate de acesta aici, pe pământ. Între om și pământ să alegem OMUL, pentru că doar el este nemuritor. Pe acesta să-l iubim și să îl slujim!

La modul concret, să oferim fraților noștri refugiați din calea războiului hrană, îmbrăcăminte, adăpost și cele necesare traiului, dovedind astfel că ne prețuim semenii mai mult decât propriile noastre bunuri pământești! Să arătăm că putem trăi și pentru alții, nu doar pentru noi! Că pământul nu ne-a robit într-atât de mult, încât să uităm cu totul de aproapele, de dragostea și slujirea lui. Să arătăm că n-am uitat de… Cer!

În ceea ce îi privește pe conducătorii vremelnici ai lumii noastre, să-L rugăm pe Domnul Cel înviat din morți să le dea înțelepciune și înțelegere ca să pună capăt războiului acestuia cât mai curând și să nu mai pornească niciodată astfel de conflicte militare, ci să găsească totdeauna soluții de conviețuire în mod pașnic și frățesc, pentru că Dumnezeu a făcut pământul acesta suficient de mare ca să încăpem cu toții pe el. Este loc pentru toți, dar lăcomia și ambițiile exacerbate ale unora l-au făcut să pară tot mai neîncăpător.

Noi, oamenii, nu suntem nici prea mulți, după cum tot auzim spunându-se în ultimul timp, nu suntem nici atât de diferiți, de vreme ce ne tragem cu toții din aceiași protopărinți – Adam și Eva –, și nu suntem nici așa de buni, cât timp ne omorâm unii pe alții. Suntem doar niște trecători rătăciți prin lumea aceasta, prea disperați să ne facem Cer din pământ și să ne construim viața pe cadavrele celorlalți, în loc să învățăm a căuta fericirea la Cel ce este Stăpânul tuturor și a toate.

De aceea, conștientizând impasul în care a ajuns lumea noastră, să cerem de la Dumnezeu darul de a iubi Cerul mai mult decât pământul, viața mai mult decât moartea, dragostea mai mult decât ura și pacea mai mult decât războiul, convinși că doar așa vom putea fi cu adevărat „fii ai Celui Preaînalt” (Lc. 6, 35)! Să ne facem fii ai Dumnezeului Celui Veșnic, iar nu ucigași obsedați de pământ și de toate celelalte bunuri specifice vieții acesteia trecătoare! Să ne deschidem inimile și casele pentru victimele războiului, arătând că suntem fii cu toții ai Aceluiași Dumnezeu, Care ne-a chemat pe toți la pace, frățietate și bună viețuire pe pământ, dar și la fericită viață veșnică în Cer! Amin.        

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei și Romanaților


 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.