O privire asupra etnicului reflectat în opera lui Blaga

 

~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox: sunt extrase din cartea „Lucian Blaga. Amiciții și inimiciții”

Deși publicată în paginile revistei Gând românesc, începând cu februarie-martie 1937, până în martie-aprilie 1938 și în volum în 1938, lucrarea Lucian Blaga – energie românească este o expresie a celor două direcții fundamentale ale Gândirii: ortodoxismul și folclorul, pe care Băncilă le regăsește în creația lui Blaga. Într-o scrisoare către Basil Munteanu, Băncilă vorbeşte despre scopul lucrării sale: ,,Acum îţi trimit Lucian Blaga, energie românească. Nu e o monografie, cum se face de obicei. Am încercat să redau un om, un destin, în raport cu esenţele, originalităţile şi semnificaţiile lui ultime. Totodată, am căutat să dau şi o atitudine filosofică personală şi una românească.”.111

Lucrarea este deci o privire filosofică asupra etnicului românesc, bazată pe o viziune antropologică care pune în evidenţă complexitatea vieţii şi aspectele constituţionale ale psihologiei ţăranului român, iar mai apoi o ,,privire” asupra operei lui Blaga din acest unghi, al viziunii asupra realităţilor satului. Băncilă remarcă legăturile între Blaga şi folclor, în primul rând la nivel biografic: ,,destinul său de creator e un destin fericit, între altele pentru că în cadrul lui biografic se manifestă o admirabilă convergenţă etnică. (…) Firul etnic se vede chiar  în viaţa sa şi alor săi”. Momentul în care a apărut Blaga este considerat de Băncilă ca fast. Într-o epocă de pozitivism, susţine Băncilă, Blaga nu şi-ar fi putut manifesta ,,aceeaşi calmă şi pură jubilare de sine”, expresie a ingenuităţii poporului nostru. ,,Cazul Maiorescu” îi serveşte lui Băncilă drept exemplu. Acesta, deşi o ,,energie ardeleană puternică”, a fost în realitate un om trist, pentru că ..n-a putut să-şi acorde o boltă de azur metafizic”, căci ,,incongruenţa” între cultura apuseană, la care a avut acces de mic, prin plecarea în străinătate şi fondul autohton românesc au dus la ,,sterilitatea sa filosofică”. Blaga însă, afirmă Băncilă, a avut privilegiul de a se ,,ivi în lumină” exact la timp, iar apariţia lui Blaga coincide cu ,,deşteptarea critică a poporului nostru pe planul spiritual, metafizic”. Blaga este deci reprezentantul acestei mişcări de reabilitare a etnicului, a unui moment specific al spiritualităţii româneşti caracterizat printr-o luare în posesie a conştiinţei de sine şi printr-o pătrundere în fondul spiritual ancestral. (pp.93-95)

Un alt element favorizant al propensiunii lui Blaga pentru folcloric este însuşi caracterul său. Trei trăsături i se par esenţiale lui Băncilă: ,,siguranţa vocaţiei, precocitatea creatoare şi aderarea firească la metafizic”. În ciuda diversităţii extreme a operei sale, caracterizată prin abordarea unor variate genuri creatoare, el s-a dezvoltat ,,ca un cristal ce creşte mereu în sistemul său”. Precocitata literară este văzută de Băncilă, mai întâi, ca un fapt biografic (,,preocupările sale filosofice datează din preadolescenţă”, iar ,,în cursul inferior de liceu era ferm preocupat de filosofia religiei”), iar mai apoi ca o consecinţă a prezenţei sale intense în cultura românească, printr-o activitate ,,de aproape două decenii”. ,,Aderarea fără efort la metafizic a lui Blaga” este pentru Băncilă o altă trăsătură demnă de a fi pusă în evidenţă. ,,Blaga are o ciudată şi lină lipire de transcendenţe”, care se manifestă chiar și în privire, ca ,,un fel de sentiment al depărtării”… Băncilă remarcă totodată faptul că această interiorizare şi detaşare de lumea concretă nu implică însă dispreţul şi autosuficienţa, ci dimpotrivă, el dă ,,o intimitate vitală metafizicului prin interesul său pentu viaţă.” (pp.95-96)

Toate aceste trăsături se reflectă, osmotic, în cristalul etnic pur care este opera lui Blaga, expresie a caracterului său de excepţie: ,,E ca şi când existenţa colectivă ar voi să se oglindească într-un bob magic sau ar voi să se limpezească pe sine însăşi într-un exemplar ales şi totodată să se înalţe prin anticipările pe care le pune într-un astfel de exemplar”. Un astfel de caractere, afirmă Băncilă, care să fie și etnic şi creator este extrem de rar. Între metafizic şi etnic există o legătură indisolubilă, remarcă gânditorul, iar Blaga a devenit metafizician şi datorită etnicului, şi în același timp este etnic datorită înclinării sale către metafzică. Precocitatea sa artistică nu face decât să completeze tabloul acestui destin de excepţie al unui mare ,,pelerin predestinat”, în care ,,trăieşte neamul”. (pp.96-97)

Nu în ultimul rând, Blaga este pentru Băncilă şi un ,,ardelean de rasă”, în care se reflectă trăsăturile psihologice specifice ale acestui tip uman: ,,stăruinţa metodică, voinţa de cursă lungă şi intuiţia ponderată”. Filosofia sa nu e joc, ,,inspiraţie de moment, strălucire epatantă şi piruetă spirituală”, ci este expresia unui ,,geniu de arhitect”, sprijinită pe o muncă sisifică: ,,Filosofia este o epică de idei, o simfonie de valori majore şi un instinct de muncitor”. Etnicismul şi ardelenismul, evidente în opera lui Blaga au fost favorizate și de caracterul rural accentuat al culturii ardelene, în comparaţie cu cea din ,,vechiul regat”. Tot Ardealul i-a dat lui Blaga posibilitatea apropierii de cultura germană, care, la rândul ei, l-a îndreptat către construcţia metafizică de mari proporţii. Elementul biografic i-a servit şi el lui Blaga în crearea filonului etnic, prin aceea că, născut într-un ţinut de coline, a ajuns să preţuiască într-atât ,,plaiul”, încât să-l considere spaţiul matricial al spiritualităţii româneşti. În familie, Blaga a avut un model ,,intelectual, cărturăresc” în tatăl său, preot, care, spun amatorii de anecdote, ,,mergea la biserică purtând sub braţ cărţi nemţeşti de filosofie, pe care le citea oriunde, acasă, în călătorie, la câmp”, ,,un spirit pur, complet dezinteresat de cele practice”, ,,o inteligenţă robustă şi ascuţită”. Se pare însă că mama sa, o fire ,,duioasă”, dar în acelaşi timp dotată cu o mare inteligenţă practică, ,,şi cu instinctul gospodăriei”, ,,o adevărată comoară de folclor”, i-a stârnit şi cultivat, mai apoi, fiului său, interesul pentru folclor. ,,Blaga a găsit deci în familia sa atât substratul etnic ideal cât şi subtilitatea necesară”. (pp. 97-98)

Mergând în continuare pe firul biografic, Băncilă remarcă faptul că Blaga a terminat liceul la Braşov, un loc situat ,,în centrul românismului”, iar mai apoi a studiat teologia, fapt de o extremă importanţă, pentru că teologia ,,a devenit o constantă a spiritului său”, întregind înclinarea pe care o avea deja prin tatăl său. Opera lui Blaga este astfel, în viziunea lui Băncilă, ,,pătrunsă de un major suflu religios. Cineva ar putea chiar să considere filosofia lui ca un fel de teologie filosofică”, ,,un suflu religios liber”. Între teologic şi etnic există o intercondiţionare, ele sunt ,,solidare la Blaga”, astfel încât ,,substratul etnic i-a fost de ajutor ca să înţeleagă ortodoxia, iar aceasta, la rându-i, l-a ajutat să pătrundă şi mai adânc în sensurile etnicului”. (pp. 99-100)

Un alt fapt de natură să întărească, paradoxal, etnicitatea lui Blaga, a fost acela că  a fost obligat, prin natura profesiei, să trăiască în afara graniţelor. ,,Stând printre străini, Blaga nu numai că şi-a înţeles mai propriu etnicul, prin comparaţie, dar a simţit nevoia să trăiască într-o ţară ideală, în ambianţa interioară, vizionară, a unui mit românesc pur.” Văzută în sensul acesta, opera lui Blaga e o încercarea ,,de a-şi menţine potenţa şi a explica printre străini, firea şi lumea de acasă”, iar Spaţiul mioritic  e ,,expresia unei nostagii”. Dacă Blaga ar fi trăit în ţară, probabil că ,,formele pe care le descrie şi le sublimează” nu ar mai fi avut aceeași consistență. ,,E aici un exemplu că destinul omului nu concide cu al creatorului”.(pp.101-102)

După expunerea legăturilor între biografia şi opera lui Blaga, pe de o parte,  şi spiritualitatea românească, pe de alta, Băncilă îşi  fundamentează demersul pe o definire a etnicului, ale cărui trăsături, sau categorii psihice ale conştiinţei, sunt, în viziunea sa, în număr de şase: categoria esenţelor ontologice, mitul, modalitatea stihială, dogmaticul, divinul, agnosticismul înţelegător.

Prima modalitate de cunoaştere a ţăranului se produce în zona categoriei esenţelor ontologice. Orice existenţă are, pentru acesta ,,un fel de comunicare directă, fără intermediari, fără soluţii de continuitate cu ultima realitate, cu Creatorul, cu esenţa lumii”. S-ar putea spune, continuă Băncilă ,,că ţăranul populează lumea cu grăunţe ontologice şi că, din acest punct de vedere, ea este pentru el o imensă rodie ontologică.” Un alt tip de cunoaştere şi trăire, tipică pentru existenţa ţăranului este miticul. ,,Românul are o mare capacitate de creaţie mitică”, afirmă Băncilă. ,,Mitul e o creare din nou a realităţii după o structură proprie, dar nu superfluă, ci într-o racordare indirectă cu realitatea”. Miturile ,,ţărăneşti” reprezintă o viziune a lumii ,,de aici”, şi atunci când, totuşi, în mod excepţional, se raportează la lumea ,,de dincolo”, ,,e mai mult o deosebire de etaj, sau de loc geografic şi de idealizare, mitul alcătuindu-se cu elemente de reprezentare din lumea noastră.”(pp.108-110)

Modalitatea de cunoaştere stihială este la fel de importantă pentru mentalitatea ţărănească. Fiind în contact cu natura, ţăranul îşi duce existenţa printre stihii, trăieşte ,,în preajma lor, când paşnic, când încleştat. Stihialul vieţii îl înfioară prelung, dar nu strident.” Dogmaticul, termen folosit într-un sens mai larg,  nu teologic, înseamnă ,,credinţa absolută în ceva, lipsa completă de îndoială”, este ,,o cunoaştere ce depăşeşte logica formală, dar se serveşte de propoziţii logice, nefiind deci o pură intuiţie mistică”. În lumea ,,ţărănească”, dogmaticul se manifestă în primul rând prin biserică, ,,este o dovadă despre penetraţia creştinismului în sfera de viaţă a ţăranului”. Ţăranul are ,,sentimentul complexităţii realităţii”, el trăiește într-o ,,liniştită feerie a existenţei, aşa că nu are neapărată nevoie de transfigurări speciale”. (pp.112-113)

Divinul, ideea de Dumnezeu, este pentru ţăran ,,un concept liber de contradicţie, prin care el înţelege realitatea” şi în acelaşi timp el presupune ,,o măreaţă viziune luminoasă”. Există, afirmă Băncilă, anumite diferenţe între modul propriu al ţăranului de a-L vedea pe Dumnezeu şi abordarea teologică. ,,Cel ţărănesc e mai complex, mai spontan, mai liber, poate mai imperfect, dar cu atât mai puternic în alt sens”. Dacă pentru teolog, Dumnezeu este ,,în primul rând un extract metafizic şi etic”, pentru ţăran., El este ,,putere, libertate, miracol şi chiar cu o nuanţă de voluptate, de joc, dacă nu şi de orgoliu în sine”. Ţăranul este pentru Băncilă mult mai religios decât intelectualul. Ultima categorie, care este un fel de ,,supapă”, ,,de rezervă tăinuită”, este agnosticismul înţelegător, dovadă a unui ,,complex şi preţios echilibru spiritual”, care se manifestă prin felul în care ţăranul se raportează la mister. El concepe lumea ca ,,fiind înconjurată sau condiţionată în adânc de un halo de taină ontologică”, care însă nu e absolută, ci ,,e inteligibilă în parte”. Astfel, pentru ţăran, există ,,un fel de cunoaştere virtuală şi informulabilă în acest domeniu, sau există o necunoaştere aşa zicând cunoscătoare. Acesta e agnosticismul ţărănesc”, concluzioneză Băncilă. (pp. 113-114)

Aceste trăsături ale psihologiei ţăranului şi a modului său de raportare la lume, la cosmos, se alcătuiesc într-un ,,hexagon gnoseologic”, ele se oglindesc în opera lui Blaga, afirmă Băncilă, iar între cele două moduri de a vedea lumea sunt ,,permanente poduri suspendate”. În ce priveşte modul de integrare în cosmos şi reflectarea acestuia în conştiinţă, Băncilă constată şi asemănări, şi deosebiri între psihologia ţărănească şi creaţia lui Blaga. Deşi ,,sentimentul participării la cosmos” este la fel de puternic la Blaga şi la ţăran, la cel dintâi, acesta ,,nu e ceva simplu, geometric şi serafic, ci are anumite diversificări.”(pp.117-118)

Miticul, atât de prezent în lumea satului, este la fel de intens utilizat şi de Blaga, care apreciază într-atât mitul  încât face din el ,,un fel de mitosofie”. Ideea atât de originală a Marelui Anonim, Băncilă o priveşte cu înţelegere profundă şi vede ,,în acest Dumnezeu deghizat, un dictator vânjos şi cu nesfârşite valenţe, care ordonează totul, oricâte libertăţi regionale ar permite în împărăţia realului”. Inconştientul, atât de cercetat de psihologia modernă, devine la Blaga ,,o idee de boltă” şi se manifestă sub forma ,,matricei stilistice”, ,,o realitate psihică de mare complexitate”(pp. 120-122), care nu este un haos, ci dimpotrivă, un tot organizat după legi proprii. Teoria lui Blaga despre inconştient este şi psihologică, dar şi metafizică, afirmă Băncilă, fiindcă ,,aceste categorii ale inconştientului sunt prevăzute de Marele Anonim ca date necesare în economia ontologicului”.(p.128)

Similarităţile de viziune între ,,lumea ţărănească” şi filosofia blagiană (în sens larg, de ideatică) nu se opresc numai la atitudinea mitică, ci antrenează şi alte aspecte, consideră Băncilă. În ce priveşte ,,categoria ţărănească a esenţelor ontologice”, Băncilă remarcă smilaritatea de gândire între aceasta şi filosofia blagiană. Nu există la Blaga distincţia ,,fenomen – numen”, la el ,,totul este impregnat de această esenţă subtilă pe care el o numeşte transcendent şi care vine din atitudinea sa metafizică”. Factorul stihial, atât de prezent în viziunea etnicului românesc apare şi el în creaţia lui Blaga, însă sub o altă formă. Teoria stilurilor este o replică a  acestui strat stihial al conştiinţei ţărăneşti. La Blaga, stilul este ceva imuabil, foarte adânc implantat în inconştientul popoarelor. ,,Elementele, atât de interesante şi de numeroase, ce compun stilul, după Blaga, se comportă ca tot atâtea stihii perseverente care pornesc însetate în istorie şi o modelează până la propria istovire sau până sunt răpuse de invazia unor stiluri mai puternice” (p.133-134)

Dogmaticul capătă în opera lui Blaga un sens profund original. Atitudinile în privinţa dogmaticului sunt diverse: există de pildă concepţia teologilor care văd în el ,,un act de credinţă revelată”, cea a filosofilor sau a oamenilor de ştiinţă care îl dispreţuiesc sau îl trec sub tăcere,  cea a oamenilor obişnuiţi care îl tratează prin prisma conformismului. La Blaga termenul capătă un înţeles aparte. Pentru el ,,dogma nu e nici nonvaloare, nici mai mult o formulă de beatitudine sau o poliţă de asigurare pe viaţă veşnică”. El vede în ea, dimpotrivă, o ,,mină filosofică de preţ”, care se ascunde sub ,,aparenţa ei îngheţată”. La Blaga dogmaticul devine un mod de cunoaştere, care însă ,,nu se supune raţionalismului”, ,,nu se reduce la intuiţia mistică”, ci intră în orizontul misterului. ,,Motivul dogmatic, ca temă filosofică de rezolvat şi de polarizare a fost purtat în subconştientul fostului teolog”.(pp. 143-144)

Următoarea categorie, cea a divinului, Băncilă o asociază la Blaga cu cea a miticului, considerându-le ca aproape inseparabile: ,,Atmosfera mitică şi suflul religios major şi liber sunt două dominante în opera sa filosofică”. Ele sunt cu precădere prezente în special în elaborarea ,,miticului metafizic” al Marelui Anonim care ocupă, afirmă Băncilă, locul central în cadrul filosofiei sale, iar din el ,,se desfac asmenea unor falduri străvezii, ori a unor coloane de templu, ce pornesc din aceeaşi boltă de ultim şi august adevăr”. Băncilă pune în evidenţă consideraţia deosebită de care se bucură miturile în viziunea lui Blaga, afirmând că ,,Blaga trăieşte miturile, le atrage magnetic, e încântat primordial de ele, cu ingenuitate subtilă şi cu o graţie severă”, preferând de multe ori spiritul mitic celui ştiinţific. Miturile devin la Blaga o modalitate de cunoaştere, dar în acelaşi timp de încifrare, Băncilă vorbeşte despre acele ,,mituri transsemnificative”, al căror ,,conţinut depăşeşte logica, pentru a încerca să reveleze o taină metafizică”.(p.147-148)

Ultima categorie de care se ocupă Băncilă şi pe care o raportează la opera lul Blaga este cea a agnosticismului înţelegător, care în filosofia lui Blaga, corespunde conceptului cenzurii transcendente. Acesta funcţionează ca un fel de barieră, ,,păzind implacabil absolutul” şi îndeplinind ,,o funcţie de apologie a misterelor existenţiale” Comparând cele două viziuni, Băncilă constată că ,,între filosofia lui Blaga şi ideaţia ţărănească e aceeaşi depărtare ca între ,,dantelele de Valenciennes şi pânza de casă”, că apetenţa ţăranului către mister, deşi profundă (,,poporul trăieşte misterul cu o adâncime halucinantă ce merge până la apocaliptic”), se îmbină şi cu un mare spirit practic, în timp ce Blaga ,,ştie cât mai mult să formuleze, dacă nu inima însăşi a misterului, dar posibilitatea de a-l delimita şi de a-l sugera autentic, posibilitatea de a-l fixa ca pe o vietate stranie într-o cutie de cleştar”.(p. p.153-155)

Misterul este cheia de boltă a filosofiei ţărăneşti dar şi a filosofiei lui Blaga. ,,Misterul etnicului românesc prin care înţelegem misterul transcendent şi organizat în virtualităţile lui metafizice e deci ceva crucial atât pentru geneza, cât şi pentru înţelegerea filosofiei lui Blaga.” Această viziune simfonică, plurivalentă, armonioasă este o caracteristică a filosofiei lui Blaga şi ea îl apropie şi mai mult de ,,virtualităţile etnicului”. Cultul creştin îmbină văzutul şi nevăzutul, astfel naosul şi altarul bisericii este locul unde se desfăşoară misterul, ,,centrul de graţie”. (p.163-164)

În partea a cincea a lucrării, Băncilă  se ocupă de ,,filosofia practică” a ţăranului, dar şi a lui Blaga. Problematica fiind însă extrem de vastă, se opreşte numai la tema răului. Demersul său pune în evidenţă, ca şi în celelalte capitole, aspectele teoretice, apoi tratează felul în care apare problema în discuţie este reflectată în mentalitatea populară şi în opera lui Blaga, pentru ca în final să menţioneze asemănările şi deosebirile între cele două creaţii analizate: cea ţărănească şi cea cultă.

Capitolul începe printr-o abordare filosofică: problema răului presupune  trei tipuri posibile de atitudini: pesimismul, optimismul şi meliorismul. Viziunea populară românească, constată Băncilă, nu se opreşte însă la niciuna din aceste atitudini, pentru  ţăran răul este adânc înrădăcinat în lume, iar imaginarul lui este populat cu o întreagă pleiadă de înfăţişări ale răului. Rolul acestuia este de ispăşire a păcatelor proprii sau ale celor din jur, sau ,,fiindcă aşa vrea Dumnezeu, fără să ştim de ce”. Ţăranul ,,admite deci răul şi îl trăieşte intim, însă îl încadrează şi îi dă semnificaţii ontologice”. El nu se opreşte însă la o atitudine pesimistă, ci mai degrabă la un optimism fie de sorginte vital-biologică, fie de convingere etic-religioasă. Şi la Blaga, tema răului apare sub multiple înfăţişări, dintre care Băncilă decelează patru: răul biologic, răul gnoseologic, răul cultural şi răul metafizic sau ontologic. Dintre acestea, cel biologic este cel mai puţin interesant din punct de vedere poetic sau filosofic. Răul gnoseologic este de fapt drama cunaşterii pe care o încearcă orice om care depăşeşte  condiţia biologică, el este foarte prezent în filosofia lui Blaga, căci eul luciferic ,,tânjeşte după adevăr, pradă unui elan adânc înrădăcinat”. Marele Anonim se opune însă cunoaşterii prin ,,complexul frânelor transcendente, care ascund acest adevăr”, ceea ce duce la o tensiune majoră, la ,,o crucificare spirituală în locul de intersecţie al celor două forţe: elanul către absolut şi interzicerea cu caracter tabuistic” .(p. 167-168)

Răul cultural este legat de cel gnoseologic, prin aceea că spiritul uman, nemulţumit de imposibilitatea cunoaşterii, îşi găseşte refugiul în creaţie. ,,Plăsmuirile la care recurge spiritul omenesc pentru a-şi revela misterele, cel puţin în măsura şi forma permise de categoriile abisale, alcătuiesc un lung şi impresionant izvod istoric, cu adâncimi ameţioare şi cu atitudini foarte numeroase, şi ele nu sunt altceva decât ceea ce numim cultură”, afirmă Băncilă.(p.169) Destinul omului este cel de creator, de ,,producător” de cultură şi prin această idee, a creaţiei ca scop suprem al vieţii omului, ,,Blaga iese din ortodoxie şi chiar din creştinism”, crede Băncilă., fiindcă ,,actul creator” trebuie ,,să ţină loc de act revelator”. Dar cultura ,,nu are rostul să sublimeze, aşa cum cred teoriile psihanalitice, pasiunile noastre inferioare ori durerile, sau să ne asigure echilibrul interior”, dimpotrivă, ea presupune sacrificii, creatorul devine de multe ori robit de ,,demonul creaţiei”, ea impune jertfa, ca de pildă în legenda Meşterului Manole, prezentă în opera dramatică a lui Blaga. Pe scurt, concluzionează Băncilă, ,,cultura are frumuseţea şi măreţia ei, dar şi egoismul şi durerile care nu se compară cu nimic”.(pp. 171-172)

Cel de al patrulea fel de rău, prezent în opera lui Blaga, este cel metafizic sau ontologic. La Blaga binele şi răul nu există independent unul de altul, ele se întrepătrund, se potenţează reciproc, el vorbeşte despre ,,demonia Marelui Anonim”, sau pune în gura stareţului Bogumil cuvintele: ,,Dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi?” Două sunt, consideră Băncilă, cauzele prezenţei tot mai acute a răului, la Blaga: prima ar fi ,,ieşirea din idila cosmică patriarhală, pe care a trăit-o în copilărie şi în care au fost cuprinşi aproape toţi părinţii şi strămoşii săi”, iar a doua, derivată din aceasta, intrarea într-o lume a ,,cenuşiului modern” în care cosmicul, armonia, s-au destrămat. Lumea patriarhală s-a convertit în imaginea acelui ,,paradis în destrămare, temă pe care Blaga a dezvoltat-o într-o poezie de triste vestiri şi agonice revelaţii”.(p.175)

Constatarea existenţei răului nu face din Blaga însă un pesimist iremediabil. ,,Blaga nu concepe pe om pasiv, ci un om încordat cu toate puterile lui luptătoare”. Creaţia devine ,,cea mai înaltă luptă a vieţii – lupta cu aparentele neajunsuri ontologice ale vieţii”, lupta pentru revelarea misterelor existenţei. Prin aceasta, filosofia lui Blaga ,,capătă o îndoită valoare spirituală”. ,,Omul lui Blaga este egal depărtat atât de omul pasiv, pur fatalist, chiar când se învăluie în ritualuri de evlavie, cât şi de omul artificializat modern, cu falsul lui revoluţionarism”.(p.182-183) Structura biologico-sufletească a lui Blaga mai are ceva, remarcă Băncilă, de natură să-l salveze de căderea într-un decepţionism steril: e vorba de ,,un flux de viaţă, care tinde să se măsoare cu tăriile” (p.186), ,,produs sintetic al vitalităţii, etnicităţii şi potenţei artistice”, care îl ajută să rămână mereu ,,conectat” la matca ţărănească. Căci, intelectualul român de origine sătească ,,ori rămâne în fond un ţăran deghizat, ori îşi trădează cu totul lumea din care a plecat, ori dezlănţuie instincte grozave, ori se oboseşte pe drum, ori dă naştere la diferite produse de disociere artficializată şi suferindă”.(p.187)

Băncilă ajunge astfel la ideea că ,,răul la Blaga nu duce nici la concluzii pesimiste, şi nici la un tragic propriu-zis sau integral. Blaga e un realist metafizic, cu armonii dramatic epice. El va trăi deci multul rău din lume şi în special cel integrat în destinul de creaţie al omului, dar îl va sanctifica oarecum prin înţelegere şi virilă acceptare activă”. Prin aceasta, Blaga e din nou aprope de etnic. Viziunea lui Blaga şi cea ţărănească au, constată Băncilă, puncte comune, dar şi diferenţe. Deosebirea esenţială  ar consta mai ales în faptul că la ţăran, răul  gnoseologic aproape că nu există, căci, deşi înzestrat cu o curiozitate foarte vie, ţăranul se va mulţumi, în privinţa explicării misterelor, cu existenţa legendelor şi a miturilor. În ce priveşte răul cultural, ,,el nu-l va avea în măsura în care există la Blaga”. Pe de altă parte, omul din popor este capabil să înţeleagă destinul omului de excepţie: ,,destinul dureros al profeţilor, al tuturor celor chemaţi să schimbe lumea, înţelege cum ei trebuie să-şi părăsească tot, avere, linişte şi să-şi urmeze steaua”. ”(p.191) Rămânând în aceeaşi zonă de idei, Băncilă pune în evidenţă bucuria ţăranului de a participa la un act de creaţie, virtuţile sale creatoare. În ce priveşte răul ontologic, acesta există la ţăran, dar într-o formă sublimată, fiindcă ,,ideea de divinitate la el e mai liberă decât în teologie. Ţăranul concepe pe om mai puţin sau deloc demiurgic, în schimb creşte până la maximum demiurgismul metafizic şi mitologic al creatorului şi stăpânului lumii. (p.193)

În ce priveşte asemănările, Băncilă remarcă şi la ţăran şi la Blaga acea conştiinţă a faptului că răul ,,e o dimensiune a vieţii”, ,,căci răul adânc e o substanţă a lumii, e unul din firele ce intră în împletitura lumii”, ca şi acea ,,vitalitate calmă, care ridică zăgaz contra interpretărilor disperate sau anarhiste.” Dar ceea ce îi uneşte îndeosebi pe ţăran şi pe Blaga ţine de filosofia valorilor, căci gândind şi simţind astfel, ontologic şi vital, ei nu pot ajunge decât la o filosofie stoică, susţine Băncilă, chiar dacă stoicismul lui Blaga ,,e mai divers, cu o structură arborescentă, cu anume elanuri romantice şi momente tragice, cu rare gesturi de enfant terrible pe care le introduce artistul, cu orgoliu demiurgic, atât pentru om cât şi pentru creatorul lumii.” Atât la Blaga cât şi în etnicul ţărănesc există ,,intuiţia rostului adânc şi sacrosanct al tuturor lucrurilor, iar această intuiţie are un caracter precis şi suveran stoic”. (p. 194-195)

Capitolul următor, Corectarea etnicului, începe prin enunţarea ideii că rolul ,,omului mare” în istoria şi destinul unui popor este pe de o parte reprezentativ, pe de alta corectiv, fiindcă acesta, ,,prin însăşi structura şi înzestrarea lui lăuntrică, vine şi cu note personale, care îl împiedică să fie o pură oglindă a comunităţii respective”. Această corecţie ar însă un rol progresist, căci ea poate deveni ,,ceva adânc reprezentativ mai târziu” (pp. 196-197) Un astfel de ,,om mare”, de personalitate a culturii noastre, este Blaga. El întruneşte în sine această ,,dublă funcţie”, întruchipând virtuţile creatoare româneşti, dar şi valenţele de noutate, iar ,,creaţia lui are o faţă îndreptată spre trecut şi una spre viitor”. ,,La Blaga tradiţia e un mijloc de inovaţie, iar inovaţia răspunde în taina începuturilor.” (p.200)

Dacă în capitolele anterioare s-a urmărit mai ales funcţia reprezentativă a etnicului la Blaga, în cele ce urmează, Băncilă găsește și diferențe între cele două sisteme și una dintre ele constă în valenţele corective ale operei filosofului, în ,,combaterea acelei resemnări şi pasivităţi a poporului nostru.” S-a spus despre poporul român că a stat în trecut într-o ,,retragere din istorie”, dar dacă această atitudine i-a fost ,,salvatoare în trecut”, în prezent, crede Băncilă, ,,el trebuie să intre în istorie cu orice risc”. Filosofia lui Blaga este o expresie a acestei atitudini de responsabilizare, ea aduce o ,,demiurgizare istorică a românilor”, propunând un ,,activism de fond”, ,,cu tâlc metafizic”, o ,,luptă până la tragic, trântă sublimă cu existenţa” (pp.206-208) Băncilă exemplifică această latură corectivă a creaţiei lui Blaga, bazată pe înlocuirea pasivismului tipic românesc, cu eroicul, prin patru tipologii existente în teatrul său: eroul, artistul, femininul, copilul, ale căror concretizări sunt Avram Iancu, Meşterul Manole, Mira-soţia lui Manole şi copiii din Cruciada copiilor. În personajele în discuţie se regăseşte eroicul sau chiar o notă de mucenicie, toate cele patru tipuri sunt cele ale luptătorului, reprezentative pentru  un anumit ideal de eroism în care este prezent atât eposul popular, cât şi tragedia antică. În ele se topeşte însă nu numai eroicul, ci şi  creaţia, ele ,,pleacă de la intuiţii şi structuri etnice, populare”, pe care Blaga le ,,converteşte în realităţi subtile, critice şi în flamuri de foc”. Eroul, artistul, feminitatea şi copilul sunt la Blaga teme profunde ,,de epopee activă, de dramă transfigurantă şi tot atâtea omagii aduse jertfei, creaţiei încordate, duhului înalt şi veşnic.” (p.216)

În ultimul capitol, intitulat Apriorismul etnic al lui Blaga şi concluzii, Băncilă pune din nou problema raporturilor dintre creaţia lui Blaga şi etnicul românesc. Potenţele etnice ale gânditorului vin din apriorismul etnic al fiinţei lui creatoare. De fapt, remarcă în continuare eseistul, formaţia lui Blaga este o ,,fericită convergenţă de factori apriorici şi aposteriorici”, în sensul că poetul a beneficiat, pe de o parte, de ,,o copilărie de un farmec şi de o stringenţă etnică ideală”, iar copilăria este un factor important în evoluţia unui om, iar pe de alta, a cunoscut folclorul, care i-a facilitat înclinaţia către ,,originaritate etnică” şi prin intermediul căruia a descoperit ,,preistoria noastră tracică”, ,,timpul nostru mitic ori chiar formele etnice din afară de timp” (p.225).

Concluzia studiului, vizionară, este că Blaga va ajunge să ocupe ,,un loc aparte în conştiinţa românească”, că termeni ca: Marele Anonim, paradisiac, matcă stilistică, eon dogmatic, luciferic, categorii abisale, mioritic ce par ,,neînţeleşi şi stranii” contemporanior, vor ajunge să se impună în zestrea culturală românească. Băncilă vede în Blaga ,,pasărea fără somn din pădurea magică a etosului românesc, în el visează activ enigmele mitului românesc, în creaţia lui de baci şi mag tânăr se întrevăd articulaţiile existenţei noastre şi vibrează voinţa noastră de a ne depăşi”. (p.235)

Conferinţa, iar mai apoi studiul Lucian Blaga-energie românească, expresie a interesului pentru folclor ca formă de manifestare a spiritualităţii româneşti a celor doi creatori, au constituit în acelaşi timp ,,întâmplarea” fericită care le-a prilejuit cunoaşterea, iar mai apoi i-a unit într-o prietenie trainică şi rodnică. Pe nedrept ignorată de majoritatea criticilor şi istoricilor literari, ea este totuşi o lucrare de referinţă pentru studiul relaţiei Blaga-folclor şi pune în evidenţă legăturile subtile între gândirea marelui filosof şi lumea satului, fiind totodată extrem de importantă pentru poziţia ambilor scriitori în raport cu ideologia Gândirii.

Extras cartea „Lucian Blaga. Amiciții și inimiciții”, autor Mihaela Bacali


Note

1) Mihail Şora, Un gânditor de prim rang, in Manuscriptum, anul XXIX, nr.3-4,1998(112-113), 1998, număr dedicat lui Vasile Băncilă, p.11.

2) Romul Munteanu, Un profil spiritual, in Manuscriptum, numărul citat anterior, p.218-219.

3) Vasile Băncilă, Cadru filosofic, Mugurul, XV, nr.1, 1943-1944, p.5-14, retipărit în Lucian Blaga, Energie românească, Editura Marineasa, Timişoara, 1995, p.5-12.

4) Vasile Băncilă, Cadru filosofic, în Lucian Blaga, Energie românească, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Editura Marineasa, Timişoara, 1995, p.5.

5)Ibidem, p.7.

6)Ibidem, p.8.

7)Ibidem, p.9.

8)Ibidem, p.10.

9)Ibidem, p.11.

10)Idem.

11)Ibidem, p.12.

12)Idem.

13)I.Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate, Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată, Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1995, p.46.

14)Ibidem, p.73.

15)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, în Lucian Blaga, Energie românească, ed.cit., p.34.

16)Romul Munteanu, art.cit., p.218.

17)Alexandru Surdu, Un bun filosof şi un mare om de cultură, in Manuscriptum, nr.cit., p.41.

18)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.37.

19)Vasile Băncilă, Mici testamente, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Eminescu, 1999, p.5.

20)Vasile Băncilă, Aforisme şi para-aforisme, volumul I(1944-1966), Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p.10-11.

21)Vasile Băncilă-Basil Munteanu, Corespondenţă,  Editura Istros-Muzeul Brăilei, 2001, ediţie îngrijită de Zamfir Bălan, p.209, Scrisoare datată 14 iulie 1938 (Brăila.)

22)Vasile Băncilă, Autobiografe şi istorie, Manuscriptum, nr.cit., p.2.6

23)Vasile Băncilă, Inocenţa lui G.Anghel, Manuscriptum, nr.cit., p.198-199.

24)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.25.

25)Vasile Băncilă, Asupra unirii bisericilor, Gândirea, an VI, nr.2, martie 1926, p.85-87.

26)Vasile Băncilă, Adolescenţa. Proiecţie subiectivă, Gândirea, an VI, nr3, aprilie1926, p.97-103.

27)Vasile Băncilă, Religia iubirii şi Pestalozzi. Cu prilejul centenarului morţii sale, Gândirea, an VII, nr.3, martie 1927, p.81-89.

28)Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p.26.

29)Vasile Băncilă, Dl.Rădulescu-Motru şi doctrina personalismului energetic, Gândirea, an VII, nr.7-8, iulie-august 1927, p.169-179, republicat în volum, sub titlul Doctrina personalismului energetic a domnului Rădulescu-Motru, Editura Cultura românească, 1927.

30)Vasile Băncilă, Şcoala regelui Mihai, Gândirea nr.4, p.117-124, nr.5, p.165-172, şi nr.6-7, p.234-245, anul IX, 1929.

31)Vasile Băncilă, Un educator: Neculai Iorga, Gândirea, an VIII, nr.6-7-8, iunie-august, 1931, p.296-302.

32)Vasile Băncilă, Lucian Blaga, eseist, Gândirea, anul XIII, nr.8, decembrie 1934, p.339-347.

33)Vasile Băncilă, Despre eseu, Gândirea, anul XIV nr.4, aprilie 1935, p.300-308.

34)Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, şi Declinul sărbătorii, Gândirea, anul XV, nr.4 şi nr.5, 1936, urmate de Pedagogia sărbătorii, articol publicat în Almanahul şcoalei primare şi al familiei, 1937.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.